Terminatul din liftul terminat

Preambul

În anul 2000, lumea refuzase să se sfârșească. Mai mult ca sigur era tot mâna americanilor. O întreagă omenire trebuia să-și continue viața, iar pentru a-și continua viața, era obligată să meargă la muncă sau Arbeit.

Dimineața, între orele 3 și 4, când pătrundeam noi în oraș ca infractorii, era o liniște teribilă. Românii mei moțăiau sau dormeau buștean în autocar, münchenezii dormeau adânc în casele și apartamentele lor nelacustre, mașinile bavareze dormeau cuminți, bară la bară, într-un șir nesfârșit, pe marginea străzilor. Dacă n-am fi întâlnit câteodată o mașină a celor de la curățenia orașului, o dubă de Polizei sau câte un bețiv rătăcit, răpus de alcool într-o crâșmă prea îndepărtată de casă, am fi putut crede că șoferul autocarului nostru este cea mai nefericită persoană de pe Pământ, obligată se rămână trează, ba să mai și lucreze. Trei sferturi de oră dura drumul spre abator și numai Gott știa când reușeam să scăpăm din trafic la întoarcere. În zilele norocoase, la ora 22 puneam deja capul pe pernă. Alteori (și deseori), ne consolam cu gândul că și 2-3 ore de somn sunt mai bune decât nimic. Pentru organismul indestructibil al românului muncitor peste hotare, somnul din autocar - chiar dacă insignifiant pentru omenire - era de neprețuit.

Abatorul era amplasat în plin oraș și era înconjurat aproape în întregime de ziduri înalte. Când te apropiai în plină noapte de el, aveai impresia că te pregătești să pătrunzi într-o pușcărie cu regim de muncă. Ca întotdeauna, românii care nu fuseseră primii la învățătură, erau primii la muncă. După ce autocarul ne descărca cu sadism în curtea interioară și șoferul demara fericit, în trombă, nu mai era cale de întoarcere. Pentru multe-multe ore, acest perimetru urma să fie pentru noi Germania.

Vestiarul era la subsol. Deși pe sub bănci treceau niște conducte cât brațul lui Arnold, apa călduță care circula prin ele nu reușea deloc să răzbească frigul cumplit. Uneori eram convins că vestiarul a fost conceput în așa măsură de ”ergonometric”, încât să îmbie oamenii să se echipeze cât mai repede și să se deplaseze în pas alergător spre locurile de activitate, să se încălzească prin muncă. La ora aceea mică, erau puțini autohtoni și foarte mulți români pregătiți de muncă. Toate ușile erau încă închise, profilactic (nu cu mult timp înainte să venim noi, ungurii încercaseră să salte o semicarcasă de vită peste gardul abatorului!!!), iar singura cale de acces spre secția de tranșare-împachetare-livrare era pe linia de tăiere. Așadar, urcam la parter, pătrundeam pe linie și, în întunericul deplin și mormântal, ne croiam drum spre celălalt capăt, unde se întrezărea fanta de lumină palidă din interiorul unui lift. La început ne mai agățam în câte un cârlig, ne mai loveam de câte un vagonet, se mai auzea câte o înjurătură din întuneric. Cu timpul, am învățat traseele cele mai puțin periculoase și ajungeam mai ușor la lift.

Liftul era o piesă de istorie și motiv de isterie. Trecuse de vârsta de 40 ani și ceda când ți-era lumea mai puțin oribilă (”lumea mai dragă”, în abator, nu prea merge...). Trebuia să luăm liftul și să coborâm iar la subsol. La cum se mișca și la cum scârțâia liftul, deși scurtă, călătoria părea o coborâre în mină.

***

În dimineața aceea, din prima săptămână de ”mină”, ne-am nimerit în lift patru români și un necunoscut gârbojit. Noi stăteam grupați la un capăt al liftului, el stătea grupat de unul singur la celălalt. Tocmai apăsase pe butonul ”Hölle” și trăgea dintr-o țigară pe care cu siguranță nu doctorul i-o recomandase. Avea o față brăzdată de riduri, iar fiecare rid părea că ascunde o poveste bahică. Nu cred că neamțul era chiar așa de bătrân cum arăta, dar de arătat, arăta din plin.

Liftul s-a pus greu, cu o scuturătură, în mișcare. În lift era aceeași liniște din orașul adormit pe care-l lăsasem afară din abator. Se auzea doar pufăitul din țigară al alcoolistului. Românii se uitau curioși la individ, iar individul fixa cu privirea genunchii românilor. La un moment dat, tăcerea e sfâșiată de Marian, un tip foarte tăcut din fire, de altfel:

- No uite și la ăsta cum arată! Uite ce terminat îi! Pe el îl caută moartea acasă și el îi la abator...

Se lasă iar tăcerea, se aude iar pufăitul. Liftul aterizează brutal, fără parașută. Moșul nu se grăbește, se mișcă în reluare. Mai trage un fum, adânc, apoi zdrobește chiștocul de peretele liftului și-l bagă în buzunar. Deschide larg ușile liftului, dar nu iese; rămâne nemișcat, privind lung la întunericul din față. După câteva secunde, românii realizează că trebuie să ajungă la muncă, ca să trimită bani acasă, așa că-l ocolesc ușurel pe terminat și dau să se îndepărteze pe coridor. Din spate se aud următoarele cuvinte, rostite tărăgănat, negrăbit, fără ură, într-o limbă română cu accent, de sasul Hans din Mediaș:

- Auzi, mă copile?! Ce-ai zice tu dacă te-aș băga în mă-ta?...