O altfel de genetică, un altfel de model

Pentru români, 15 ianuarie este ziua „națională” de naștere a lui Mihai Eminescu. Fără a ignora poetul, trebuie să recunosc că pentru mine e ocazia de a-mi aduce din nou aminte cu plăcere de Profesorul de Genetică și Eredopatologie (așa suna disciplina) de la facultatea din Cluj, cel situat în top 3 respect și considerație pe primul loc.

Dacă profesorul de medicală ne întreba, ca pe ignoranți (ca să fiu elegant), în timpul unui examen din data de 4 iulie, dacă are vreunul dintre noi habar a cui zi națională este, la genetică lucrurile decurgeau mai domol, a invitație. La 15 ianuarie, Profesorul ne poftea, pe cei cu interese literare extinse dincolo de coșbucianul „noi vrem pământ”, să recităm, dacă ne face plăcere, o poezie de Eminescu, ca să-i marcăm și onorăm ziua de naștere. Fac pariu că era pregătit să accepte chiar dânsul provocarea dacă ar fi observat că pentru noi e o povară, s-o ia pe umerii săi și s-o transforme în plăcere. Însă aveam și noi pe cineva dispus să intre în joc și să preia ștafeta: un coleg înalt, frumușel, inteligent (mult prea înalt, frumușel și inteligent ca să-mi vină să cred că s-a dus atât de repede din lumea asta - iată, o altă rememorare anuală, de data asta tristă, de 15 ianuarie...), Adi. Și a recitat Adi din „Luceafărul” mult de tot, sigur pe el, fără ezitări, de părea că e în stare să-l mai scrie o dată, până când Profesorul l-a oprit cu tact și i-a mulțumit cu căldură. Apoi a trecut mai departe, la materia sa complicată...

La Cluj, cu doi ani înainte de Revoluție, se preda o genetică specială, nu pe gustul tuturor. În timp ce manualul unic, pe țară, era înțepenit în ediția din 1978 (sau pe aproape), noi aveam un manual litografiat redactat de Profesor, viu și actualizat, în care genele colcăiau brownian, nu rămăseseră înțepenite în clasicele hibridizări, iar la lucrări rezolvam niște probleme de genetică extrem de complicate, dar incitante, care ne făceau să uităm cât de mult ne feream de matematică în liceu.

Ziceam că ce ne învăța Profesorul nu era pe gustul tuturor... Am avut ocazia să constat asta la Iași, la olimpiada de genetică, la care m-am calificat surprinzător (mai ales pentru mine), alături de doi dintre cei mai iluștri colegi de an, Doris și Cornel. Studenții ieșeni ne povesteau cum li se preda lor genetica, cu creta pe tablă și cu explicații suplimentare de genul: „Aici, genetica e așa cum vă zic eu, nu cum pretinde ăla de la Cluj!”. Profesorul nostru studiase la Edinburgh și se pare că venise cu oareșce idei noi în țară, vedea cu alți ochi ai minții combinațiile genetice decât cele ce se produceau la miorițele țurcane autohtone.

La Iași, ni s-a impus să ne pregătim după manualul unic, cel în care încă nu se descoperiseră toate literele din cuvântul GENETICĂ. Când l-am întrebat, derutați, pe Profesor, ce facem: tocim o porcărie sau scriem ce știm din manualul său?, acesta ne-a spus ferm că suntem liberi să scriem tot ce știm din ce ne-a învățat el, pentru că nu-l lasă conștiința să ne recomande să ne prostituăm intelectual (asta-i de la mine; dânsul a avut o formulare elegantă). Cum era de așteptat, notele noastre au fost sub limita care ne califica la proba practică (problemele de genetică), unde i-am fi spulberat pe cei din celelalte trei centre universitare, fără pardon! La proba practică, au avut grijă să dea niște hibridizări simple, ca să nu strice notele, iar la final au împărțit premiile între gazdele din Iași și oaspeții din București sau Timișoara (nu mai țin minte care dintre centre a fost promovat în acea ediție). Ca să fiu corect în fața istoriei, trebuie să recunosc că la festivitatea de premiere, organizatorii au avut cuvinte alese și pentru noi, loserii ardeleni: „Remarcăm expunerile colegilor de la Cluj, care au fost inedite și deosebit de interesante. Păcat că au fost pe lângă subiect...”. Se pare că în acel an toți clujenii de la Medicină Veterinară am fost pe lângă subiect, la toate disciplinele, deoarece nu țin minte ca universitatea noastră să fi obținut decât câteva mențiuni, prin studenții de la Zootehnie. Deh... N-am pus adânc la suflet și nu ne-am simțit umiliți. Ne-am întors acasă mai ușori cu câteva tinichele...

Bineînțeles, nici la Cluj „scoțianul” nu ducea lipsă de „apreciere” colegială. La mulți ani după Revoluție, un cadru didactic cu vechime în facultate m-a informat cu vizibilă iritare (invidie?) că pe Profesor l-a trimis Partidul+Secu la Edinburgh, că erau alții care meritau recunoaștere profesională și sprijin (invidie?). Mai încurcate decât genetica și tenebroase erau căile vieții în timpul acelui regim. Adevărul e îngropat în conștiința fiecăruia în parte. Nu știu cum a ajuns Profesorul la Edinburgh și nici nu contează. Dar știu că a fost omul potrivit ajuns la locul potrivit! De altfel, pentru cine doar a vizitat Edinburgh (ce să mai zic de viețuit acolo), sunt sigur că e limpede că nu e locul cel mai potrivit de cultivat (idei despre) secere și ciocane. Fac pariu că în „Athena nordului” până și Stalin s-ar fi lepădat de bolșevism în cel mult 2-3 săptămâni... Sunt recunoscător domnului Profesor pentru că a încercat să reverse asupra noastră cât mai multe dintre principiile deprinse și învățămintele trase în experiențele trăite peste hotare, iar această particularitate a făcut din dânsul un cadru didactic unic.

Cu aproape un an înainte de Revoluție, domnul Profesor dezerta din țară, probabil de prea mult bine (bănuiesc motivele, dar prefer să le țin la interior, pentru mine), și începea o călătorie lungă prin lumea străinătățurilor. Când se întorcea în țară, după destui ani, aceasta era mult schimbată, pentru unii în bine sau chiar foarte bine. La Cluj n-au mai avut nevoie de dânsul (ha, ha, ha! era cumva supracalificat?!), că aveau destui în schemă, așa că o altă generație de studenți nici nu știe ce a ratat! Domnul Profesor s-a retras la dânsul acasă și am înțeles că acum face hibridizări private în grădina din spatele casei, ca pensionarii, deși sunt sigur că mai avea multe de oferit...

Pentru că nu sunt din categoria celor capabili să recite o poezie de Mihai Eminescu, am ales să-i dedic astăzi acest text domnului Profesor. Și în ciuda faptului că pe acest blog se lucrează mult cu pseudonime, nu pot să nu închei fără să-i dedic câteva fotografii făcute în Edinburgh Domnului Profesor Dumitru Ciupercescu, căruia noi, studenții, normal că-i ziceam Ciupi...

Multă sănătate, Domnule Profesor!