Nu-i prima dată când un clujean (născut o țâră mai devreme decât mine) trezește din hibernare, prin scrierile sale, amintiri din memoria mea imperfectă, ciuruită. Articolul său din urmă cu două zile - pe care-l puteți lectura aici - mi-a teleportat amintirile în urmă cu destui anișori, până prin anul II sau III de facultate.
Pe atunci, prin '87-'88, comunismul încă nu murise și nici măcar puțin nu se hodinise. În afară de felia de bază, educativă, cea cu „învățați! învățați!” și „vedeți că facultatea nu-i obligatorie!”, se mai organizau pe atunci diverse activități studențești de masă, cum ar fi întrecerile sportive, cozile la secțiile de vot pentru votarea tovarășului Ceaușescu Nicolae cu nevasta și a altor tovarăși/tovarășe sau activitățile cultural-artistice. Dacă la primul punct ne înghesuiam cu plăcere (nu la ăla cu „învățați! învățați!”, ci la cel cu întrecerile sportive), iar la al doilea nu era sănătos să zicem „pas”, nu ne prea trăgea inima să devenim artiști, nici măcar foarte amatori. Eu, cel puțin, evitasem din răsputeri înregimentarea în corul Agronomiei, neavând niciun chef să cânt „Partidul, Ceaușescu, Cuc... Cucu!”. În schimb, după îndemnuri insistente și într-un moment de slăbiciune, în care orgoliul talentul meu nativ a reușit să-i dea bobârnace comodității lenei, am acceptat să mă înscriu în brigada artistică (satirică) a aceleiași Agronomii.
Țin minte că aveam un instructor artistic, venit nu știu de unde, care adusese cu el și vreo doi „profesioniști”, meniți să întărească echipa. Erau ca doi fotbaliști care jucau pe legitimația altora. Mă rog, se pare că orgoliul instructorilor artistici (sau cum le-o fi zicând...) și al facultăților era mare, pentru că nu eram singurii cu întăriri. Am făcut repetiții, ne-am învățat rolurile, unii chiar au venit cu idei... și în final ne-am definitivat actul artistic pentru faza pe municipiu, care se disputa la Casa Studenților.
Preocupat să-mi răcnesc replicile, ca să fiu sigur că se aud până-n fundul sălii, nu mi-am dat seama cât de bună a fost prestația noastră per ansamblu. Oricum nu prea aveam încredere în șansele noastre, pentru că ofeream un produs artistic destul de sec, fără vână, fără surprize, plictisitor. Intrasem în concurs și după recitalul pe care-l dăduse regretatul Călin Nemeș (cel care „presta” pentru Facultatea de Mecanică sau cam așa ceva...), așa că nu aveam motive întemeiate să fim încântați over the moon. Spre surprinderea noastră - nu mai țin minte dacă și spre huiduielile publicului - am prins locul 3 și ne-am calificat la faza pe țară, de la Timișoara.
La Timișoara, la faza finală, ni s-a repartizat o zonă de așteptare și pregătire, undeva deasupra intrării în clădirea unde se desfășura competiția. Erau multe brigăzi, fiecare avea destul de recitat și cântat, iar noi, clujenii, eram mai la urmă, așa că așteptarea se anunța de durată. Și așteptam... Uneori mai dădeam o tură până la ușa sălii de concurs, să văd cam ce se mai întâmplă pe scenă, dar nu aveam răbdare să asist prea mult la elucubrațiile altora. Probabil era de vină tracul, dacul...
La un moment dat am văzut o față și o siluetă cunoscută, ambele purtate de aceeași persoană: Gyuri. Pe atunci nu-l cunoșteam de Ioan Gyuri Pascu. Din auzite, știam că e din Agnita și că intrase la Filologie la Cluj, după câteva încercări ratate la Teatru, unde se pare că nu erau locuri și pentru candidații talentați. Cel puțin în lumea studențească clujeană, Gyuri era destul de cunoscut încă de pe atunci.
Și în așteptarea aia pe rupte, Gyuri nu părea omul cel mai dispus să-și petreacă viața așteptând. A fost destul să descopere un pian într-un colț și s-a luminat la față: „Hai, băieți, să vă cânt o compoziție proprie, că oricum mai avem de așteptat!...”
Ne-am adunat ciorchine în jurul pianului și a omului care se pregătea să-l chinuie, cu bucurie pentru oferta neașteptată și plini de curiozitate. Erau destui care atunci aveau să-l audă pentru prima dată pe Gyuri în concert și destui care atunci aveau să audă pentru prima dată de Gyuri.
„Titlul compoziției este Pula”, ne-a luat Gyuri prin surprindere cu titlul și subiectul - trebuie să recunosc, suficient de revoluționare pe vremea aia, și nu în direcția revoluției socialiste! - și a dat drumul rapid la cântare, fără să ne lase răgaz să ne revenim din surpriză. Cuvântul din titlul compoziției s-a mai repetat de câteva ori în versuri și în refren, dar nu suna rău în acompaniament de pian! Gyuri știa și cu clapele pianului și cu gura, ba știa mânui și cuvintele, poezia... Atrași de melodia redată de instrument și de viersul însuflețit de interpret, tot mai mulți studenți s-au apropiat, cu urechile ciulite, curioși. Gyuri cânta cu avânt și se vedea că o face cu plăcere. Atmosfera se încălzise rapid și noi ascultam chiar fascinați, aș putea spune.
Gyuri cânta, noi ascultam. Ascultam și nu prea ne mai dădeam duși spre scena principală, unde George Besoiu și Tamara Buciuceanu-Botez așteptau să ne dea note pentru reprezentația stupidă în care sugeram că îngropăm în pământ recolta... nerecoltată de sfeclă de zahăr, țopăind pe sfeclă în acompaniament de Ciuleandra. Gyuri cânta și noi știam că acela era de fapt actul artistic principal al zilei, chiar dacă n-avea nicio legătură cu producția de sfeclă...
PS - Am terminat facultatea după Revoluție. Drumurile noastre artistice s-au despărțit. Noi, „satiriștii”, am ajuns la vaci, în timp ce Gyuri a rămas la fel de mic, dar a ajuns foarte mare, aproape o instituție. Și nu văd cine poate zice că n-a meritat fiecare ce a primit.
Cam așa bătea Gyuri la clape, dar parcă era ceva mai binedispus...
(sursa foto: Codrin Prisecaru)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu