Galezul, frate cu românul, părerea mea!

Galezul mi-e tare simpatic. Nu, nu mă refer strict la Ryan Giggs, galezul înzestrat (sau mai degrabă „înzestrat”) de la natură cu o constituție anemică, plăpândă - în comparație cu norma regiunii - ce nu i-a permis să ajungă jucător de rugby, astfel încât a trebuit să se consoleze cu statutul de jucător de fotbal, ci la țaragalezi (cum le spun eu), în general. Vă invit, dacă e blocată vreodată Valea Prahovei cu jeepane, și ajungeți prin Cardiff, în drumul de ocolire, să nu ratați o vizită la Millennium Stadium, locul unde-ți tresare inima de mândrie când vezi românii așezați (încă) la loc de cinste.

Millennium Stadium (Stadiwm y Mileniwm), construit cu scopul de a găzdui Cupa Mondială de Rugby, a costat 121 milioane lire sterline și a fost inaugurat în anul 1999. Are o capacitate de 74.500 locuri.

În primul rând, nu are cum să nu te ungă la mândrul orgoliu național când vezi cum au împrumutat galezii cuvinte din limba română, cum ar fi „gât” sau „VIP”!

Apoi vine surpriza cea mare, când, trecând de Anglia, Noua Zeelandă sau Argentina, dai de România (cu purcel și cu oaie în loc de cățel) acolo unde nu prea te așteptai s-o mai vezi prin lumea asta largă: pe The Walk of Fame!

Păi cum să nu lăcrimezi de bucurie și nealcoșie, când vezi că, în locul acesta binecuvântat, țărișoara ta este amplasată la loc de cinste, nu încadrată la categoria „și alții”? Păcat că e vorba numai și numai despre rugby...

Români în termen de valabilitate

Rămăsesem fără lapte praf pentru copil, așa că ne-am decis să ne aruncăm până la cel mai apropiat supermarket, să cumpărăm niște bere și cidru. Vin aveam destul în casă, cadou din Franța. Era prima zi de ninsoare din iarna asta, era și destul de târziu, așa că parcarea magazinului nu era prea populată. În supermarketul atractiv iluminat și cu rafturi pline de mărfuri îmbietoare, parcă mai mulți angajați decât clienți. Curată risipă de prezentare și ofertă. Prima zăpadă cam alungă englezul de pe șosele, acesta preferând drumurilor inutile comoditatea și confortul cuprinse în expresia An Englishman's home is his castle.

E o atmosferă relaxată, plăcută și ultraliniștită în interior, unde frigul de afară nu răzbește, iar căldura te toropește. Puținii clienți se mișcă lejer și silențios printre rafturi, ca niște zombi împingând cărucioare, pe muzica romantică ce se revarsă din difuzoare. Intrăm și noi în ritmul imprimat de cântecul pe care nu-mi dau seama cine-l interpretează, o combinație de Julio Iglesias și Aurel Tămaș, cu foarte puțin Aurel Tămaș.

Găsim ușor raftul cu băuturi răcoritoare și nu ne ia mai mult de o jumătate de oră să alegem sortimentele de bere și cidru pentru seara aceasta. Pentru orice eventualitate, trântim cu dispreț în cărucior și un bax de Pepsi, că s-ar putea să nu mai avem prin casă. Nu suntem consumatori de Cola - băutură nocivă sănătății, huo! - dar trebuie să diluăm cu ceva Sailor Jerry (rom, pentru cei care nu se pricep)... Apoi, nevastă-mea se pierde din întâmplare prin raionul de „ruminiele” și-mi continui singur expediția.

În treacăt, observ că la raionul de pâine se mai găsesc franzeluțe franțuzești reduse de la 67p la 9p, așa că transform trecerea în staționare! Foarte bune preț/calitate pentru seara asta, numai mâine vor fi beton. Mă pregătesc să iau vreo 20-25 bucăți, ca românul... Lângă mine, pe vine (dar fără intenții ciudate), un tip se zgâiește indecis la alte sortimente de pâine, din raftul cel mai de jos. Scoate mobilul, butonează tastează un număr și spune scurt, în limba noastră-i o comoară:

 - Cât îi azi?...

De la celălalt capăt al wirelessului probabil răspunde cineva buimac, pentru că românașul gugulicit repetă:

- Zi-mi numa' cât îi azi!...

Mă prind că vrea să cumpere pâinea cu cel mai lung termen de garanție, ca să se bucure papilar-gustativ cât mai mult timp de palatabilitatea acesteia.

- E 10, zic eu, campionul de când mă știu al amabilității. 10 ianuarie, precizez, să nu cumva să creadă că mă refer la oră.

Băiatul apucă pâinea, țâșnește surprins de pe vine, ia poziție bipodală (se pare că e corectă și formularea „bipedală”), se uită la mine cu o față radiind a bucurie conațională (sic!) și-mi mulțumește. Apoi se îndepărtează, explicându-i surescitat, în gura mare, celui/celei de la telefon că nu lui/ei i-a mulțumit. Glasul lui umple cu cuvinte românești liniștea de catedrală a magazinului:

- Lasă, nu mai trebe!... Nu! Mi-a zis un român ce dată-i azi!... Un român... în magazin... Mi-a zis cât îi azi!... Da!... De unde să știu?... Aici, în magazin...

S-a mai uitat de două ori în urmă, parcă dornic să se convingă că sunt real, palpabil cu ochii, apoi s-a pierdut printre rafturi, cu mobil, convorbire telefonică și pâine valabilă până-n 11 ianuarie cu tot. A fost pentru ultima oară când l-am văzut în această viață...

Se apropie nevastă-mea, din direcția în care dispăruse cumpărătorul de pâine, cu coșul mai plin decât când o pierdusem, râzând:

- Ce sărăcie i-ai mai putut spune și băiatului ăsta, de era așa de extaziat?

- Nimic deosebit, miere (honey în engleză). I-am spus doar ce dată e astăzi. Știi doar că nu mă rabdă inima să nu ajut români pe care-i văd atât de pierduți în spațiu prin străinătate...

În drumul spre casă m-am gândit cu obidă că vine 2014 și astfel de faze vor deveni din ce în ce mai rare. Românii nu vor mai tresări surprinși când vor auzi cuvinte din limba maternă rostite la un pas distanță. Vor învăța să se ignore, să se limiteze la cercul de prieteni și cunoștințe, și vor trece indiferenți unii pe lângă ceilalți, ca polonezii. Ba ăia mai ai dracului poate vor zice că azi e 9 ianuarie, numai ca să-i facă rău altui român!

De supărare egoistă că se va duce naibii și lumea asta, acasă am topit un Sailor Jerry cu Pepsi și am dat spre burtă bip beri. La final am tras - să fiu iertat - o înjurătură colorată colosală, care nu avea, însă, vreo legătură cu migrația popoarelor pe fundul Canalului Mânecii: uitaserăm să-i cumpărăm lapte copilului, iar unii dintre noi băuseră, nu mai puteau conduce mașina...

O altfel de genetică, un altfel de model

Pentru români, 15 ianuarie este ziua „națională” de naștere a lui Mihai Eminescu. Fără a ignora poetul, trebuie să recunosc că pentru mine e ocazia de a-mi aduce din nou aminte cu plăcere de Profesorul de Genetică și Eredopatologie (așa suna disciplina) de la facultatea din Cluj, cel situat în top 3 respect și considerație pe primul loc.

Dacă profesorul de medicală ne întreba, ca pe ignoranți (ca să fiu elegant), în timpul unui examen din data de 4 iulie, dacă are vreunul dintre noi habar a cui zi națională este, la genetică lucrurile decurgeau mai domol, a invitație. La 15 ianuarie, Profesorul ne poftea, pe cei cu interese literare extinse dincolo de coșbucianul „noi vrem pământ”, să recităm, dacă ne face plăcere, o poezie de Eminescu, ca să-i marcăm și onorăm ziua de naștere. Fac pariu că era pregătit să accepte chiar dânsul provocarea dacă ar fi observat că pentru noi e o povară, s-o ia pe umerii săi și s-o transforme în plăcere. Însă aveam și noi pe cineva dispus să intre în joc și să preia ștafeta: un coleg înalt, frumușel, inteligent (mult prea înalt, frumușel și inteligent ca să-mi vină să cred că s-a dus atât de repede din lumea asta - iată, o altă rememorare anuală, de data asta tristă, de 15 ianuarie...), Adi. Și a recitat Adi din „Luceafărul” mult de tot, sigur pe el, fără ezitări, de părea că e în stare să-l mai scrie o dată, până când Profesorul l-a oprit cu tact și i-a mulțumit cu căldură. Apoi a trecut mai departe, la materia sa complicată...

La Cluj, cu doi ani înainte de Revoluție, se preda o genetică specială, nu pe gustul tuturor. În timp ce manualul unic, pe țară, era înțepenit în ediția din 1978 (sau pe aproape), noi aveam un manual litografiat redactat de Profesor, viu și actualizat, în care genele colcăiau brownian, nu rămăseseră înțepenite în clasicele hibridizări, iar la lucrări rezolvam niște probleme de genetică extrem de complicate, dar incitante, care ne făceau să uităm cât de mult ne feream de matematică în liceu.

Ziceam că ce ne învăța Profesorul nu era pe gustul tuturor... Am avut ocazia să constat asta la Iași, la olimpiada de genetică, la care m-am calificat surprinzător (mai ales pentru mine), alături de doi dintre cei mai iluștri colegi de an, Doris și Cornel. Studenții ieșeni ne povesteau cum li se preda lor genetica, cu creta pe tablă și cu explicații suplimentare de genul: „Aici, genetica e așa cum vă zic eu, nu cum pretinde ăla de la Cluj!”. Profesorul nostru studiase la Edinburgh și se pare că venise cu oareșce idei noi în țară, vedea cu alți ochi ai minții combinațiile genetice decât cele ce se produceau la miorițele țurcane autohtone.

La Iași, ni s-a impus să ne pregătim după manualul unic, cel în care încă nu se descoperiseră toate literele din cuvântul GENETICĂ. Când l-am întrebat, derutați, pe Profesor, ce facem: tocim o porcărie sau scriem ce știm din manualul său?, acesta ne-a spus ferm că suntem liberi să scriem tot ce știm din ce ne-a învățat el, pentru că nu-l lasă conștiința să ne recomande să ne prostituăm intelectual (asta-i de la mine; dânsul a avut o formulare elegantă). Cum era de așteptat, notele noastre au fost sub limita care ne califica la proba practică (problemele de genetică), unde i-am fi spulberat pe cei din celelalte trei centre universitare, fără pardon! La proba practică, au avut grijă să dea niște hibridizări simple, ca să nu strice notele, iar la final au împărțit premiile între gazdele din Iași și oaspeții din București sau Timișoara (nu mai țin minte care dintre centre a fost promovat în acea ediție). Ca să fiu corect în fața istoriei, trebuie să recunosc că la festivitatea de premiere, organizatorii au avut cuvinte alese și pentru noi, loserii ardeleni: „Remarcăm expunerile colegilor de la Cluj, care au fost inedite și deosebit de interesante. Păcat că au fost pe lângă subiect...”. Se pare că în acel an toți clujenii de la Medicină Veterinară am fost pe lângă subiect, la toate disciplinele, deoarece nu țin minte ca universitatea noastră să fi obținut decât câteva mențiuni, prin studenții de la Zootehnie. Deh... N-am pus adânc la suflet și nu ne-am simțit umiliți. Ne-am întors acasă mai ușori cu câteva tinichele...

Bineînțeles, nici la Cluj „scoțianul” nu ducea lipsă de „apreciere” colegială. La mulți ani după Revoluție, un cadru didactic cu vechime în facultate m-a informat cu vizibilă iritare (invidie?) că pe Profesor l-a trimis Partidul+Secu la Edinburgh, că erau alții care meritau recunoaștere profesională și sprijin (invidie?). Mai încurcate decât genetica și tenebroase erau căile vieții în timpul acelui regim. Adevărul e îngropat în conștiința fiecăruia în parte. Nu știu cum a ajuns Profesorul la Edinburgh și nici nu contează. Dar știu că a fost omul potrivit ajuns la locul potrivit! De altfel, pentru cine doar a vizitat Edinburgh (ce să mai zic de viețuit acolo), sunt sigur că e limpede că nu e locul cel mai potrivit de cultivat (idei despre) secere și ciocane. Fac pariu că în „Athena nordului” până și Stalin s-ar fi lepădat de bolșevism în cel mult 2-3 săptămâni... Sunt recunoscător domnului Profesor pentru că a încercat să reverse asupra noastră cât mai multe dintre principiile deprinse și învățămintele trase în experiențele trăite peste hotare, iar această particularitate a făcut din dânsul un cadru didactic unic.

Cu aproape un an înainte de Revoluție, domnul Profesor dezerta din țară, probabil de prea mult bine (bănuiesc motivele, dar prefer să le țin la interior, pentru mine), și începea o călătorie lungă prin lumea străinătățurilor. Când se întorcea în țară, după destui ani, aceasta era mult schimbată, pentru unii în bine sau chiar foarte bine. La Cluj n-au mai avut nevoie de dânsul (ha, ha, ha! era cumva supracalificat?!), că aveau destui în schemă, așa că o altă generație de studenți nici nu știe ce a ratat! Domnul Profesor s-a retras la dânsul acasă și am înțeles că acum face hibridizări private în grădina din spatele casei, ca pensionarii, deși sunt sigur că mai avea multe de oferit...

Pentru că nu sunt din categoria celor capabili să recite o poezie de Mihai Eminescu, am ales să-i dedic astăzi acest text domnului Profesor. Și în ciuda faptului că pe acest blog se lucrează mult cu pseudonime, nu pot să nu închei fără să-i dedic câteva fotografii făcute în Edinburgh Domnului Profesor Dumitru Ciupercescu, căruia noi, studenții, normal că-i ziceam Ciupi...

Multă sănătate, Domnule Profesor!

I.G.P. - altul decât Inspectoratul General al Poliției

Nu-i prima dată când un clujean (născut o țâră mai devreme decât mine) trezește din hibernare, prin scrierile sale, amintiri din memoria mea imperfectă, ciuruită. Articolul său din urmă cu două zile - pe care-l puteți lectura aici - mi-a teleportat amintirile în urmă cu destui anișori, până prin anul II sau III de facultate.

Pe atunci, prin '87-'88, comunismul încă nu murise și nici măcar puțin nu se hodinise. În afară de felia de bază, educativă, cea cu „învățați! învățați!” și „vedeți că facultatea nu-i obligatorie!”, se mai organizau pe atunci diverse activități studențești de masă, cum ar fi întrecerile sportive, cozile la secțiile de vot pentru votarea tovarășului Ceaușescu Nicolae cu nevasta și a altor tovarăși/tovarășe sau activitățile cultural-artistice. Dacă la primul punct ne înghesuiam cu plăcere (nu la ăla cu „învățați! învățați!”, ci la cel cu întrecerile sportive), iar la al doilea nu era sănătos să zicem „pas”, nu ne prea trăgea inima să devenim artiști, nici măcar foarte amatori. Eu, cel puțin, evitasem din răsputeri înregimentarea în corul Agronomiei, neavând niciun chef să cânt „Partidul, Ceaușescu, Cuc... Cucu!”. În schimb, după îndemnuri insistente și într-un moment de slăbiciune, în care orgoliul talentul meu nativ a reușit să-i dea bobârnace comodității lenei, am acceptat să mă înscriu în brigada artistică (satirică) a aceleiași Agronomii.

Țin minte că aveam un instructor artistic, venit nu știu de unde, care adusese cu el și vreo doi „profesioniști”, meniți să întărească echipa. Erau ca doi fotbaliști care jucau pe legitimația altora. Mă rog, se pare că orgoliul instructorilor artistici (sau cum le-o fi zicând...) și al facultăților era mare, pentru că nu eram singurii cu întăriri. Am făcut repetiții, ne-am învățat rolurile, unii chiar au venit cu idei... și în final ne-am definitivat actul artistic pentru faza pe municipiu, care se disputa la Casa Studenților.

Preocupat să-mi răcnesc replicile, ca să fiu sigur că se aud până-n fundul sălii, nu mi-am dat seama cât de bună a fost prestația noastră per ansamblu. Oricum nu prea aveam încredere în șansele noastre, pentru că ofeream un produs artistic destul de sec, fără vână, fără surprize, plictisitor. Intrasem în concurs și după recitalul pe care-l dăduse regretatul Călin Nemeș (cel care „presta” pentru Facultatea de Mecanică sau cam așa ceva...), așa că nu aveam motive întemeiate să fim încântați over the moon. Spre surprinderea noastră - nu mai țin minte dacă și spre huiduielile publicului - am prins locul 3 și ne-am calificat la faza pe țară, de la Timișoara.

La Timișoara, la faza finală, ni s-a repartizat o zonă de așteptare și pregătire, undeva deasupra intrării în clădirea unde se desfășura competiția. Erau multe brigăzi, fiecare avea destul de recitat și cântat, iar noi, clujenii, eram mai la urmă, așa că așteptarea se anunța de durată. Și așteptam... Uneori mai dădeam o tură până la ușa sălii de concurs, să văd cam ce se mai întâmplă pe scenă, dar nu aveam răbdare să asist prea mult la elucubrațiile altora. Probabil era de vină tracul, dacul...

La un moment dat am văzut o față și o siluetă cunoscută, ambele purtate de aceeași persoană: Gyuri. Pe atunci nu-l cunoșteam de Ioan Gyuri Pascu. Din auzite, știam că e din Agnita și că intrase la Filologie la Cluj, după câteva încercări ratate la Teatru, unde se pare că nu erau locuri și pentru candidații talentați. Cel puțin în lumea studențească clujeană, Gyuri era destul de cunoscut încă de pe atunci.

Și în așteptarea aia pe rupte, Gyuri nu părea omul cel mai dispus să-și petreacă viața așteptând. A fost destul să descopere un pian într-un colț și s-a luminat la față: „Hai, băieți, să vă cânt o compoziție proprie, că oricum mai avem de așteptat!...”

Ne-am adunat ciorchine în jurul pianului și a omului care se pregătea să-l chinuie, cu bucurie pentru oferta neașteptată și plini de curiozitate. Erau destui care atunci aveau să-l audă pentru prima dată pe Gyuri în concert și destui care atunci aveau să audă pentru prima dată de Gyuri.

„Titlul compoziției este Pula”, ne-a luat Gyuri prin surprindere cu titlul și subiectul - trebuie să recunosc, suficient de revoluționare pe vremea aia, și nu în direcția revoluției socialiste! - și a dat drumul rapid la cântare, fără să ne lase răgaz să ne revenim din surpriză. Cuvântul din titlul compoziției s-a mai repetat de câteva ori în versuri și în refren, dar nu suna rău în acompaniament de pian! Gyuri știa și cu clapele pianului și cu gura, ba știa mânui și cuvintele, poezia... Atrași de melodia redată de instrument și de viersul însuflețit de interpret, tot mai mulți studenți s-au apropiat, cu urechile ciulite, curioși. Gyuri cânta cu avânt și se vedea că o face cu plăcere. Atmosfera se încălzise rapid și noi ascultam chiar fascinați, aș putea spune.

Gyuri cânta, noi ascultam. Ascultam și nu prea ne mai dădeam duși spre scena principală, unde George Besoiu și Tamara Buciuceanu-Botez așteptau să ne dea note pentru reprezentația stupidă în care sugeram că îngropăm în pământ recolta... nerecoltată de sfeclă de zahăr, țopăind pe sfeclă în acompaniament de Ciuleandra. Gyuri cânta și noi știam că acela era de fapt actul artistic principal al zilei, chiar dacă n-avea nicio legătură cu producția de sfeclă...

PS - Am terminat facultatea după Revoluție. Drumurile noastre artistice s-au despărțit. Noi, „satiriștii”, am ajuns la vaci, în timp ce Gyuri a rămas la fel de mic, dar a ajuns foarte mare, aproape o instituție. Și nu văd cine poate zice că n-a meritat fiecare ce a primit.

Cam așa bătea Gyuri la clape, dar parcă era ceva mai binedispus...

(sursa foto: Codrin Prisecaru)

Funcționariada de ghișeu

Funcționariada de ghișeu românească - faza insulară.

La Consulatul țării care ne-a născut, aflat la o distanță de exact 4 bilete de tren+metrou a câte 72 lire de domiciliu, una dintre principalele griji este reprezentarea exemplară a patriei peste hotare de către cetățenii români aflați peste ele. Un afiș în 3-4 copii atrage fără greș privirile: „Vă rugăm insistent să nu staționați pe gardurile vecinilor!”. Tot lecturând pereții, afli că instituția nu deține parcare pentru vizitatori și poți păți chestii nasoale dacă-ți lași mașina să te aștepte într-un mod neregulamentar pe străduțele din apropiere.

La ghișee (trei deschise! cool!) sunt fețe tinere, pline de energie și răbdare, o surpriză plăcută pentru clienții obișnuiți cu funcționarul de ghișeu clasic, tip „varză acră”. Românii cu programare au prioritate, dar nimeni nu se înfige în față. Cei proaspăt sosiți se așează liniștiți la locurile lor, la sfârșitul rândului. Cozile merg destul de repede, așa că atmosfera chiar este liniștită.

Suntem pretențioși, vrem de toate: un pașaport și două cărți de indentitate de reînnoit, un duplicat după un certificat de naștere rătăcit și alte mărunțișuri pentru obținerea pașapoartelor minorilor. De la triaj am ieșit nu foarte lămuriți. Nu e de mirare, când la întrebarea „Cum să procedăm să obținem documentul cutare?” ți se răspunde alambicat, ceva de genul „Poate e mai bine să mergeți să vă faceți documentul în țară... Cum doriți... Vă mai gândiți și-mi spuneți... Mai întrebați și la ghișeu...”

La ghișeu suntem primiți bine. Cu pașaportul e limpede, simplu. Se fac poze „după colț” și „se așteaptă pe coridor să vă preia cineva”. Cu cărțile de identitate e mai dificil. Și la acestea se fac poze „după colț”, dar pentru acestea trebuie făcute, în plus, împuterniciri rudelor din țară. Și nu doar pentru cărțile de identitate, ci și pentru noul model de certificat de naștere, emis de autoritățile române acum vreo 2 săptămâni. Cică în acest certificat de naștere - repet, de NAȘTERE! - se trec obligatoriu toate căsătoriile, divorțurile sau decesele soților!!! Ciudat, total ciudat!... Ne ușurăm de 4 x 51 lire pentru împuterniciri (cash, că n-au sculă de citit Mastercarduri - probabil n-au încredere în noi, că suntem neam de clonatori de carduri), moment în care mă gândesc că un zbor la Wizz e aproape gratis prin comparație și poate făceam mai bine dacă ne mai gândeam, așa cum am fost sfătuiți.

Gata. Nu ne mai rămâne decât să pierdem vreo 4 ore într-o Londră înghețată, prin care bântuie un alizeu rece care o face nevizitabilă, și să ne întoarcem la ghișeu, să ne ridicăm împuternicirile. Ca o familie de români care se respectă, am cotizat azi ceva peste 500 lire la bunul mers al planetei.

***

Funcționariada de ghișeu românească - faza municipală.

La Cluj și Napoca, amărăștenii așteaptă cam o oră pentru a achita o taxă de timbru de 2 lei. Eu, șmecherul chiabur din străinătate, sunt scutit de coada la salam cu soia: doar i-am făcut împuternicire lui frate-meu, să-l înfulece el pe tot, nu?

La duplicatul certificatul de naștere nu întâmpină rezistență din partea funcționarului, dar tot nu scapă fără un dialog stupid: „Unde a pierdut certificatul de naștere?” „Păi, dacă l-a pierdut, de unde să știe unde l-a pierdut?”... Numai că, surpriză! Nici vorbă de un tip de certificat de naștere nou, cu căsătorii, divorțuri, alea-alea trecute pe el, așa cum visase zâna de la consulat! Nuuu! Era vorba despre un Certificat de celibat (celibat, cuvânt probabil prea greu de tradus din română în engleză și înapoi în engleză la ghișeul consulatului din Londra), care nu se poate elibera decât cu o împuternicire în care denumirea sa este trecută mot-à-mot, nu cu o împuternicire generică, pentru „orice alte documente”. Juna de la consulat ne trimisese după potcoave de dead horses on walls...

Încercând să obțină indicații prețioase pentru obținerea cărții de identitate, frate-meu a intrat pe teren minat cu mine anticetățean. În primul rând, din ignoranță, bietul frate completase greșit cererea. I-a fost ruptă ostentativ în față, cu satisfacție de funcționar, în bucățele mici, dar complet reciclabile. Show must go on-ul a continuat când frate-meu a îndrăznit să prezinte împuternicirea din Anglia. Funcționarei i s-au strepezit ochii și s-a adresat, în gura mare, colegei din dreapta, iar apoi celei din stânga: „Eu n-am mai văzut așa ceva! Tu ai mai văzut așa ceva? Da' tu ai mai văzut așa ceva? Împuternicire din Anglia!? Da' oare o fi valabilă? O fi bună de ceva?”...

Trei ore a petrecut fratele meu, împuternicitul, la respectiva instituție din municipiul cultural, pentru dialoguri care au însumat cel mult 5 minute. Indicații prețioase nu s-a obosit nimeni să-i ofere. Va mai avea de mers pe acolo, că mai are împuternicire și multe chestii de rezolvat. Cunoscându-l ca pe un om blând, care-și iese greu din sărite, recunosc că am o ușoară teamă să nu bată pe careva cap în cap și să ajungă prestator de muncă în folosul comunității doar pentru că mi-a trebuit mie o carte de identitate pe care tot n-o voi folosi la votare. La altceva mă gândesc mai pasional acum: oare cum procedează consulii și primarii când le expiră o carte de identitate, un pașaport? Ei la ce cozi stau sau cui dau împuterniciri, că nu-mi imaginez să dea șpagă, mai ales acolo unde pe ușă nu se primește? A văzut cineva vreun primar care să stea la coadă o oră pentru un timbru de 2 lei sau doar l-a votat?

Ne cerem scuze, Europa are întârziere!

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 15 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Ajunsesem de mai puțin de un minut în gară, nu apucasem să-mi arunc ochii pe tabela electronică, dar știam că trenul are întârziere, după grămada ordonată de călători în așteptare, nefiresc de mare pentru ora aceea târzie. De altfel, mă așteptam ca trenurile să fie date peste cap, din cauza inundațiilor provocate de ploile enervante din ultima săptămână. De data asta eram sigur că nu-s de vină kilometrii lipsă de cabluri de cale ferată. Citisem pe facebook că cei opt băieți - originari din România - care se ocupau cu felia asta de business, tocmai fuseseră trecuți în șomaj forțat, amprentați, fotografiați fără zâmbet pe față și redistribuiți.

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 18 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Mă uit în jur și nu înjur. Lumea e liniștită, britanică, păstrează calmul la modul profesionist, genetic. Mi-aduc aminte cum era în țară, cum explodau pe peron, cu pumnii agitați în direcția difuzoarelor, călătorii speriați că vor pierde cine știe ce legătură spre mama-soacră... Deși e vorba de un alt mijloc de locomoție, nu știu de ce mă duce gândul și spre vărul meu, Danezu', cel care a ratat la Viena un avion de legătură spre Australia, din cauză că decolarea de pe Otopeni a fost amânată cu vreo 45 minute pentru îmbarcarea târzie a lui Adrian Năstase. La Viena, Adrian Năstase s-a dus în plata lui, că era om liber pe atunci, fără blog, iar vărul meu și alți fraieri de români impozabili neimportanți au umblat de nebuni prin aeroport să-și schimbe biletele și zborul și apoi să se cazeze la hotel până a doua zi.

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 23 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Nu plec nicăieri, nu mă grăbesc nicăieri. Mi-aștept nevasta, iar ea e safe, la căldură, în tren. Dacă nu te omoară, câteva minute de așteptare în plus te englezesc... Dau iarăși cep la butoiul de stejar cu amintiri. Țin minte cum ne-am crucit, cu mulți-mulți ani în urmă, când am auzit la radio sau TV știrea că, la sfârșitul unui an calendaristic, japonezii și-au cerut scuze publice călătorilor utilizatori de cale ferată pentru cele câteva zeci de minute de întârziere pe care le-au însumat TOATE trenurile din Japonia, pe parcursul ÎNTREGULUI an!!! Pe atunci, Japonia nu era țară UE, avea yeni, sake și alte obiceiuri, iar noi așteptam anunțul firesc despre onorabila încetare din viață prin harakiri a ministrului transporturilor...

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 27 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

În timp ce aștept flexat să treacă întârzierea, realizez cât de bine e gândită societatea asta occidentală, capitalistă, de consum! Deși calea ferată engleză tocmai mi-a răpit aproape o jumătate de oră din viață, în care puteam da mai util pe gât 2-3 beri sau un Penderyn, mă simt liniștit, pașnic și nefurat! Bănuiesc că de vină trebuie să fie modalitatea expertă prin care m-au anesteziat cu câte două „ne cerem scuze” introduse strategic în fiecare anunț despre întârzierea trenului. Patru anunțuri = opt de „ne cerem scuze” pentru un singur tren! Not bad! Not bad at all!

Cum orice întârziere are un început și un sfârșit, vine și trenul de Birmingham. Apare nevastă-mea și prima ei grijă este să mă întrebe dacă am așteptat-o mult, nu dacă am mâncat ceva azi sau dacă am băut bere/Penderyn. Zâmbesc larg, relaxat și o asigur că în afară de colesterol totul e în regulă, iar tensiunea arterială sub control: „Vrei să-ți spun ceva? Să-i ia dracu' pe roboții ăia japonezi reci și supracalculați! Păi ei cred că pe mine mă încălzește cu ceva, mă satisface pe deplin dacă-mi cer o SINGURĂ scuză, globală, la sfârșitul anului, dar mă văduvesc de scuzele cerute pentru întârzierea cu câteva fracțiuni de secundă a fiecărui tren în parte?! N-ai idee cât mă bucur că suntem în Anglia și nu în vreo gară nenorocită, la mama-dracului, prin Tokyo sau Osaka!...”

Nevastă-mea n-a dat semne că ar înțelege logica din capul meu, nici care ar fi legătura dintre trenul de Birmingham și japonezi, dar n-a insistat. Dacă va citit postarea asta, probabil va înțelege de ce-mi place (uneori) s-o aștept în gară, o oază de liniște, civilizație și bunăstare psihică în care simt că mi se acordă din circa trei în trei minute respectul cuvenit, nu doar senzația de Banzai!

Love

Datorită modestelor mele cunoștințe de geografie și după fenotip nu-mi dau seama din ce parte a Asiei/Oceaniei s-au tras pe meleaguri britanice.

Ea e minionă, cu părul prins în coadă. Poartă o fustă scurtuță, ciorapi închiși la culoare și pantofi cu tocuri înăltuțe. Duce în cârcă un rucsac ce i se asortează cu scurta. Nu-și permite și poșetă, pentru că are mâinile ocupate să împingă de ghidon o bicicletă modernă, portocalie, robustă. Calcă finuț, cu eleganță tipic feminină în călcătură. Pe podul peste calea ferată e un pic de rampă, așa că se înfige mai serios în tocuri și se împinge mai cu vână în bicicletă.

El e un bărbat bine făcut, solid, numai bun de pus la împins vagoane. Nu calcă finuț, ci neglijent, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele blugilor. Deschide calea, iar femeia cu bicicleta îl urmează fidel.

Copiii - doi la număr, un băiat și o fată - zburdă ba în fața, ba în urma părinților, nebăgați în seamă, liberi.

La un moment dat, el se oprește, ba chiar scoate mâinile din buzunare, abandonând mărunțișul cu care se juca printre degete. Își așteaptă „jumătatea” (de fapt, cam 33%), o cuprinde de talie, zâmbește cuceritor, îi șoptește câteva vorbe asiatice dulci la ureche și o sărută romantic pe obraz. Apoi se întoarce și-și vede de drum, introducându-și mâinile la locul lor, în jeburi. Femeia se înfioară de fiori preț de câteva secunde, apoi strigă ceva la copii (probabil să nu mai sară în fața mașinilor cât timp se pupă ea cu bărbatu-so, potențialul lor tată) și urnește din nou bicicleta.

Traversează drumul ce duce la gară. Copiii - în fugă; el - cu capul în asfalt și mâinile tot în interiorul buzunarelor; ea - cu atenție mărită să nu frece bicicleta de mașinile printre care face slalom.

Pe malul celălalt al străzii, văzând întreaga familie în siguranță, el o așteaptă pentru a doua oară. Repetă procedura de demonstrare a afecțiunii pentru parteneră, doar că de data asta o sărută pe celălalt obraz. Femeia se reînfiorează de fiori, își saltă rucsacul mai bine pe spinare și repornește bicicleta modernă, portocalie, robustă, mare cât dragostea pentru țugulanul pe care-l urmează...

PS - În mod normal, postarea s-ar putea încheia cât se poate de natural cu puncte-punctele de mai sus. Însă e de datoria mea să redau cuvintele iubitei mele „jumătăți” (de fapt, cam 33%), care mă urma fidel la câțiva pași în spate: „Dragule, mai lasă, te rog, pozele făcute celor doi porumbei și treci de mai împinge și tu căruciorul copilului, că eu mi-am cam rupt brațele! Crezi că se poate?...”