Ne cerem scuze, Europa are întârziere!

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 15 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Ajunsesem de mai puțin de un minut în gară, nu apucasem să-mi arunc ochii pe tabela electronică, dar știam că trenul are întârziere, după grămada ordonată de călători în așteptare, nefiresc de mare pentru ora aceea târzie. De altfel, mă așteptam ca trenurile să fie date peste cap, din cauza inundațiilor provocate de ploile enervante din ultima săptămână. De data asta eram sigur că nu-s de vină kilometrii lipsă de cabluri de cale ferată. Citisem pe facebook că cei opt băieți - originari din România - care se ocupau cu felia asta de business, tocmai fuseseră trecuți în șomaj forțat, amprentați, fotografiați fără zâmbet pe față și redistribuiți.

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 18 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Mă uit în jur și nu înjur. Lumea e liniștită, britanică, păstrează calmul la modul profesionist, genetic. Mi-aduc aminte cum era în țară, cum explodau pe peron, cu pumnii agitați în direcția difuzoarelor, călătorii speriați că vor pierde cine știe ce legătură spre mama-soacră... Deși e vorba de un alt mijloc de locomoție, nu știu de ce mă duce gândul și spre vărul meu, Danezu', cel care a ratat la Viena un avion de legătură spre Australia, din cauză că decolarea de pe Otopeni a fost amânată cu vreo 45 minute pentru îmbarcarea târzie a lui Adrian Năstase. La Viena, Adrian Năstase s-a dus în plata lui, că era om liber pe atunci, fără blog, iar vărul meu și alți fraieri de români impozabili neimportanți au umblat de nebuni prin aeroport să-și schimbe biletele și zborul și apoi să se cazeze la hotel până a doua zi.

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 23 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

Nu plec nicăieri, nu mă grăbesc nicăieri. Mi-aștept nevasta, iar ea e safe, la căldură, în tren. Dacă nu te omoară, câteva minute de așteptare în plus te englezesc... Dau iarăși cep la butoiul de stejar cu amintiri. Țin minte cum ne-am crucit, cu mulți-mulți ani în urmă, când am auzit la radio sau TV știrea că, la sfârșitul unui an calendaristic, japonezii și-au cerut scuze publice călătorilor utilizatori de cale ferată pentru cele câteva zeci de minute de întârziere pe care le-au însumat TOATE trenurile din Japonia, pe parcursul ÎNTREGULUI an!!! Pe atunci, Japonia nu era țară UE, avea yeni, sake și alte obiceiuri, iar noi așteptam anunțul firesc despre onorabila încetare din viață prin harakiri a ministrului transporturilor...

„Ne cerem scuze, trenul de Birmingham va avea o întârziere de aproximativ 27 minute. Ne cerem scuze pentru întârzierea cu care vă oferim acest serviciu!”...

În timp ce aștept flexat să treacă întârzierea, realizez cât de bine e gândită societatea asta occidentală, capitalistă, de consum! Deși calea ferată engleză tocmai mi-a răpit aproape o jumătate de oră din viață, în care puteam da mai util pe gât 2-3 beri sau un Penderyn, mă simt liniștit, pașnic și nefurat! Bănuiesc că de vină trebuie să fie modalitatea expertă prin care m-au anesteziat cu câte două „ne cerem scuze” introduse strategic în fiecare anunț despre întârzierea trenului. Patru anunțuri = opt de „ne cerem scuze” pentru un singur tren! Not bad! Not bad at all!

Cum orice întârziere are un început și un sfârșit, vine și trenul de Birmingham. Apare nevastă-mea și prima ei grijă este să mă întrebe dacă am așteptat-o mult, nu dacă am mâncat ceva azi sau dacă am băut bere/Penderyn. Zâmbesc larg, relaxat și o asigur că în afară de colesterol totul e în regulă, iar tensiunea arterială sub control: „Vrei să-ți spun ceva? Să-i ia dracu' pe roboții ăia japonezi reci și supracalculați! Păi ei cred că pe mine mă încălzește cu ceva, mă satisface pe deplin dacă-mi cer o SINGURĂ scuză, globală, la sfârșitul anului, dar mă văduvesc de scuzele cerute pentru întârzierea cu câteva fracțiuni de secundă a fiecărui tren în parte?! N-ai idee cât mă bucur că suntem în Anglia și nu în vreo gară nenorocită, la mama-dracului, prin Tokyo sau Osaka!...”

Nevastă-mea n-a dat semne că ar înțelege logica din capul meu, nici care ar fi legătura dintre trenul de Birmingham și japonezi, dar n-a insistat. Dacă va citit postarea asta, probabil va înțelege de ce-mi place (uneori) s-o aștept în gară, o oază de liniște, civilizație și bunăstare psihică în care simt că mi se acordă din circa trei în trei minute respectul cuvenit, nu doar senzația de Banzai!