10 mai 2013

Un nebun și doi fazani

La intrarea în Bletchley, care ține de Borough of Milton Keynes, Buckinghamshire, te întâmpină indicatoare ce expiră pură mândrie englezească: ”Welcome to BLETCHLEY - Home of the Codebreakers”. Însă când m-am angajat regulamentar pentru prima dată în traficul rutier din Bletchley, nu căutam să descifrez niciun mesaj din WW2, ci aveam intenții mult mai pașnice: căutam o adresă pe Yorkshire Close. Soția mea, al cărui șofer personal eram, avea de făcut o vizită la domiciliu.
Bineînțeles că GPS-ul meu nu mai avea hărțile actualizate de vreo 3 ani, iar în zona Milton Keynes se construiau în draci case de locuit pentru oameni și animale de companie. Când am manipulat GPS-ul la plecarea din Oxford, am constatat un lucru care se întâmpla frecvent: deși știa să citească codul poștal, aparatul nu avea habar de Yorkshire Close, nu recunoștea strada.
- Nu-i nimic, spune-i să ne ducă pe oricare stradă cu acel cod poștal și apoi ne descurcăm noi!, a zis nevastă-mea, pe un ton exersat în timp, care să-mi sune a invitație, nu comandă.
Când am ajuns la destinație, Paul ne-a spus cu o voce neutră, de robot asexuat, că am ajuns la destinație, chiar dacă nu eram ajunși la destinația noastră. Ca de obicei când mă zgârcesc la cumpărat hărți actuale de GPS (£30), m-am apucat să bântui cu mașina străzile și străduțele din cartier, la pas, cu ochii după o tăbliță pe care să scrie Yorkshire Street, care să se încheie în Close. Ca o echipă sudată ce formam, eu mă uitam pe partea dreaptă, fără soț, ea se uita pe partea stângă, fără soție. Ne-am uitat ce ne-am uitat, apoi ne-am holbat, dar degeaba...
- Oprește mașina, să cobor și să întreb pe cineva, că doar n-o să ne învârtim aiurea în tramvai toată ziua!, mi-a făcut soția o altă invitație hotărâtă.
Am oprit mașina, doamna mea a coborât, s-a uitat un pic în jur ca și cum și-ar fi ales localnicul pe care să-l întrebe și apoi a abordat-o pe singura persoană aflată pe o rază de 1 km, o femeie respectabilă, zâmbitoare și amabilă, cam la 75 anișori (poate 85, dar nu-și arăta vârsta).
- Yorkshire? Aaaa... dar să știți că Yorkshire nu-i aici! Numai o clipă, vă rog, lăsați-mă puțin să mă gândesc!... Pe moment nu-mi dau exact seama unde este...
Pentru că eram un pic cam departe și nu auzeam prea bine conversația deși geamul era coborât, am ieșit din mașină si m-am apropiat de sursa de indicații, salutând ușor din cap, ca un gentleman.
Distinsa doamnă a inspirat adânc și după ce și-a umplut cu aer ambii plămâni, și-a ridicat privirea spre cer, a afișat niște ochi chinezești, preocupați și a început să schițeze cu mâinile niște hărți și trasee imaginare pe bolta cerească, invizibile pentru un ochi normal, neantrenat. Avea mișcări suave, în alternanță cu mișcări energice. Ceva între von Karajan, un bețiv care mai cere o bere și Matrix...
- Aici este Wiltshire... apoi vine Cheshire... Nu, Nu! Vine Shropshire! Cheshire e mai încolo... Nu rețin exact unde este Lincolnshire, dar ar trebui ca Yorkshire să fie destul de aproape... Știu că mai e și Cornwall... Surrey e cu siguranță mai departe...
M-am uitat la nevastă, ea s-a uitat la mine. N-am zis nimic, dar mi-a ghicit în privire acuzația că iar a nimerit peste toate nebunele, care încearcă să-și aducă aminte fragmente din lecțiile de geografia patriei de acum 65 ani (75, dacă nu-și arăta vârsta) și agață comitatele pe hartă.
- Vă mulțumim frumos, doamnă! Lăsați, mai povestim și altădată... ne-a făcut plăcere... Încă o dată, mulțumim! Lăsați că ne descurcăm noi...
Am plecat de la fața locului, lăsându-ne ghidul cu ochii ațintiți la harta cosmică a Angliei, ne-am urcat în mașină și am demarat în trombă. Ca niciodată, soția și-a cerut scuze, dar a insistat să se consemneze în procesul verbal faptul că n-a avut pe nimeni altcineva la dispoziție, cu mințile încă la purtător, demn de abordare.
Până la urmă, tot nevasta a fost mai inteligentă, ca de obicei. I-a dat telefon celui care o aștepta și a primit indicații precise despre cum se ajunge în noul ansamblu rezidențial, amplasat suficient de departe de zona în care căutam noi, astfel încât să n-avem șanse să-l descoperim prin puterile vizuale și cognitive proprii. Yorkshire Close se făcea la stânga din Cornwall Grove, după ce lăsai Lincolnshire Close pe dreapta. Menționez că pe Cornwall Grove intrai la dreapta din Chesire Rise. Pe Chesire Rise ajungeai din Nottingham Grove, dacă lăsai pe stânga Wiltshire Way și Shropshire Close.
Am condus în tăcere spre destinația finală, lăsând pe stânga sau pe dreapta străzile de mai sus, și, în tăcerea aceea, ne gândeam la biata femeie și ne simțeam ca niște fazani. Ca doi fazani.

3 mai 2013

Povești cu stories

Astăzi, prins cu treburi serioase, care nu suportau amânare, pe Facebook, eram gata-gata să ajung cu întârziere la grădiniță, să-mi ridic fructa (că e fetiță) bătrâneților mele care încep să se simtă în oase și s-o aduc acasă. Am grăbit pasul moale-bătrânesc, l-am transformat în pas sprinten-tineresc și am ajuns la timp + 4. Toți copiii stăteau cuminți pe scăunelele lor, la mesele lor și molfăiau papa bun din cutiile lor, aduse de la casele lor. Nu se auzeau decât musca fly și fiică-mea daughter, care urla prin toți pereții wallsDaddy!!! Daddy!!! Daddy!!!...”
Mi s-a tânguit - ca de obicei după se holbează la ce duc ceilalți spre gură - că e hungry de foame. I-am spus că dacă tace foarte shut up din gură am să-l rog în genunchi pe Father Moș Crăciun să-i aducă o jucăree toy de Paștele ortodoxe. Ne-am luat rămas bun și week-end fericit de la colectivul de educatoare plus copii mâncăi și am dat să ieșim pe ușa door, apăsând o singură dată clanța. În acel moment s-a produs neprevăzutul, la care sincer nu mă așteptam! O tanti educatoare (mai corect, de fapt, domnișoară, pentru că era atât de tânără încât ar fi putut să-mi fie fiică sau chiar amantă mistress, dacă ar fi fost mai frumoasă și eu un bărbat neserios naughty Daddy și putred de infidel) s-a apucat să strige după noi cu ambele mâini că să stăm pe loc don't go yet!
N-am mai schițat nici măcar un singur pas, ce să mai zic de podul bridge, cumpănă (english?) sau roata țiganului Gipsie's London Eye. Domnișoara se apropie, face un număr de prestidigitalidigitație (sau cum supărarea i se zice în lumea iluzionismului!?) și scoate dintr-un raft pentru documente o coală de hârtie necreponată. Pe hârtia tipărită panoramic landscape scria ceva - nu foarte mult - și erau și vreo 3-4 semnături. Deoarece nu aveam ochelarii de citit la mine și nici nu aveam de gând in my mind să merg acasă după ei, n-am reușit să-mi dau seama ce scrie pe foaie, așa că nici în ziua day de astăzi today nu pot să vă divulg secretul focului.
Domnișoara educatoare mă informează în trecere că bărbia copilei mele a căpătat una bucată de julitură de 1.2/1.1 cm 0.4724412/0.4330711 inches în confruntarea cu betonul de sub locul de joacă, dar că nu e ceva grav, betonul se va reface. Ridică bărbia copilei și-mi arată julitura, care arată corect și este acoperită deja de o crustă conformă cu standardele britanice, ce ajută la o vindecare sănătoasă. Apoi mă roagă cu please să semnez și eu de luare la cunoștință despre accidentul de joacă într-o căsuță de pe formularul în care puteam lejer să-mi dau acceptul pentru o vasectomie vasectomy. Semnez sârguincios, cu o semnătură scurtă short, precum primarul mayor. Observ că numai eu am semnat cu roșu, tresar și un mă sperii un pic în pantalonii pants/trousers. Automat, ca să dezamorsez atmosfera, care era awkward atmocub, încerc una dintre glumițele mele negricioase, nesărate without salt: „Ha, ha, ha! M-ați scutit s-o mai pocnesc eu acasă!” (traducere din limba engleză).
Fraților români from Romania dezbinați prin toate țările!... Vă garantez că nici englezu' și nici engleza nu prea știu de glumă de culoare neagră și seacă în țara asta, în ciuda reputației de a ști! Nu-i prima dată când la glumele mele minunate primesc drept răspuns priviri oblice, crucișe în cross, în locul unui zâmbet înțelegător sau al unei replici pe măsură. De data asta privirea domnișoarei era chiar ușor întunecată spre dark și nu anunța viitoruri prea bune in the future!
Noroc că am reușit să apăs cu succes pe clanță, ușa s-a deschis, am re-salutat în grabă, am tras de mâna fetei fără să i-o smulg din umăr și am părăsit incinta înainte ca omul muncii să apuce să cotrobăie după formularul de autodenunț against me, în care probabil trebuia să precizez (și apoi să semnez), dacă-mi bat regulat copilul și dacă da yes igen, cât de regulat pe zi, vai de day-urile mele!
Pe drumul de întoarcere acasă la at home, m-am tot uitat în urmă după girofaruri, dar acestea n-au mai venit...
***
Și am încălecat ușurat pe o șa și după ce v-am spus povestea story așa, mi-am adus aminte că demult doream să răspândesc alte două povești, dintr-o altă țară cu predare în limba engleză, dar americanizată, unde copilul e socotit un animal sfânt, cam așa cum e vaca în India. Poveștile mi-au fost povestite în urmă cu câțiva ani de Dodo, „americanul”, nu pasărea.
Povestea scurtă 1 (american short story number one)
Cică nu știu cu ce i-a greșit o biată mamă americancă propriului copil de vreo 8-9 ani (probabil n-a vrut să-i cumpere ciungă), astfel încât acesta a pus mâna pe telefon, a sunat la numărul de urgențe și și-a dat în gât producătoarea, spunând că aceasta l-a lăsat încuiat singur în casă cu un doberman agresiv (deci nu cumplit de singur). Bineînțeles că au venit de urgență care cu mașini, care cu helicoptere, care cu submarine sau cu biciclete cu 32 viteze. Nu mai știu dacă au spart ușa sau a deschis-o doamna mamă singură, dar în orice caz femeia era acasă, spăla vase și familia nu avusese neam de neamul ei câine, d-apoi doberman fioros...
Povestea scurtă 2 (american-romanian short story number two)
Cică într-un an de grație din cei puțini câți s-au derulat până acum, o familie de români stabilită în US of A aterizează cu avion cu tot pe primitoarea pistă de la Otopeni aterizare, pregătindu-se să-și înceapă concediul de neuitat în patria natală. Pasagerii încep să coboare scările și, la capătul scărilor, tălpile pantofilor de calitate ating betonul României. Aceeași cale este urmată și de familia în cauză. Tatăl și fiul coboară scările în tandem , iar mama e și ea pe undeva prin apropiere. Și în momentul când pășesc cu pași mici pentru omenire pe Otopeni România, tatăl începe să-i care milioane de palme peste ceafă copilului și înjurături grele în urechi: „Na! Bip bip! De când aștept clipa asta! Să văd unde, bip bip, mai mergi tu acum să mă reclami!”.
Mulțumesc, Dodo!

1 mai 2013

O mică revoltă agrară

1 Mai! Hmmm... Ar trebui să scriu ceva despre oamenii muncii, pe spinarea cărora trăiesc intelectualii. Dar cum nu cunosc prea mulți oameni ai muncii, cu tot regretul am să scriu ceva despre mine.
La viața mea am scos destui viței din vaci, am încasat manopera, le-am pus vițeii în brațe proprietarilor și i-am lăsat să dezvolte singuri boi din ei. Anul trecut - un pic înainte de vremea asta - am simțit că e timpul pentru o schimbare majoră în viața mea liberă și am trecut de la regnul animal la cel vegetal. Am decis să nu mai scot, ci să bag. Să introduc semințe în pământ și din ce iese cu verde în sus să-mi fac o livadă de roșii de toată frumusețea și mirarea (am citit pe undeva că roșia e fruct, nu legumă, deci termenul de „livadă” mi se pare corect).
Trei motive mă mânau în luptă pe un teritoriu necunoscut, după cum urmează:
Motivul 01 - Puneam de un embargou, de un protest matur împotriva importurilor de roșii din Olanda, țară care nu-mi lăsa țara în Schengen. De ce să consum roșii și lalele de la etajul 13 al unei sere olandeze, când pot să-mi consum fructele muncii de la parterul propriei grădini?
Motivul 02 - Doream din tot sufletul să arunc în aer prejudecățile celor de pe continent, care au convingerea că, datorită vremii neprielnice, pe insula noastră nu se fac decât copii.
Motivul 03 - Semințele (și instalația în care trebuiau instalate) erau la mare reducere de preț în magazinul al cărui nume nu-l voi rosti, ca să nu-i fac reclamă gratuită, deoarece intraseră în ultimele două săptămâni din perioada de însămânțare trecută pe ambalaj. Acest motiv a fost, de altfel, destul de singurul la acea dată, primele două fiind inventate în mare parte în urmă cu câteva minute, pentru dramatism.
Am ajuns acasă cu bine de la magazin, fără să fac vreun accident de circulație. La început a fost foarte greu de făcut grădinărit, pentru că scrisul de pe plicuri era minuscul, iar eu nu-mi găseam ochelarii de citit plicuri. Apoi totul a devenit limpede, lizibil și aproape inteligibil. Am urmat instrucțiunile pas cu pas, chiar dacă am stat pe loc. Fredonam cunoscutul șlagăr de încurajare „Noi suntem bulgari, noi suntem bulgari”...
Pentru că nu eram olandez și nu aveam seră, am fost nevoit să amplasez grătarul cu ghivecele în care însămânțasem semințele de roșii pe pervazul unei ferestre, la căldură și la soare (vezi Foto 1). Am udat chestia din ghivece în mod regulat, cu apă de la robinetul de apă rece.

Foto 1 - Cer scuze, n-am mai găsit fotografiile cu roșiile de la fereastră, așa că am pus o poză cu cactușii mei de la fereastră, care se uită melancolic pe geam în așteptarea furtunilor de nisip de altădată...

După un timp, din pământ și compost au ieșit plante verzi, care au început să râdă cu frunza la soare. După alt timp, s-au făcut mari. Erau două sortimente: roșii „roșii” și roșii „galbene”. Pomișorii de roșii „galbene” erau mai dezvoltați și promiteau mai multe poame. După și mai mult timp, mi-am dat seama că trebuie să scot  livada în grădină, că nu mai merge așa!
Am cumpărat saci meseriași, umpluți special cu conținut nutrient pentru creșterea și educarea tomatelor. I-am aliniat la gard și am implantat pomișorii în găurele făcute cu foarfeca din mâna mea. Pe saci scria 2-3 plante per sac, așa că eu am introdus câte patru. După o vreme, pomișorii de roșii s-au simțit bine în saci, în aer liber și expuși la soare (când era), așa că au crescut într-o zi cât alții în 24 ore (vezi Foto 2 și Foto 3).

Foto 2 - De la stâlp spre stânga, pomișori de roșii „roșii”

Foto 3 - De la stâlp spre dreapta, pomișori de roșii „galbene”

Am executat diferite manopere citite de pe saci, peste care o să trec rapid, că oricum nu mi le mai aduc aminte. Știu doar că am fost sfătuit să execut și „căpălitul”, un termen prea tehnic ca un amator să vi-l poată defini.
La un moment dat, pe la ora 14.30, au apărut și fructele noii mele pasiuni! Tot roșiile „galbene” erau mai multe și mai dezvoltate decât cele „roșii”, chiar dacă toate roșiile erau deocamdată verzi (vezi Foto 4 și Foto 5).

Foto 4 - Roșii „galbene”

Foto 5 - Roșii „roșii”

Am privit cu drag la rodul muncii depuse cu inima și cu palmele personale. Luni de zile n-am cumpărat roșii din Olanda, cu gândul că în curând ne vom hrăni din roșiile MELE. Am cumpărat roșii din Spania...
Au trecut multe luni. Și marți... și miercuri... și alte zile lucrătoare... și week-enduri. Vremea s-a stricat (Ha! Ha! Ha! Din ce s-a stricat? Din vreme mai puțin stricată?). Roșiile mele „galbene” erau aproape la fel de verzi precum roșiile „roșii”. Iarna se apropia cu pași repezi...
PS: Vezi în Foto 6 cum se pun gogonelele în Anglia! Poftă bună!

Foto 6 - Gogonele la borcan, producție proprie, ca și copilul din imagine

Notă - Nu vă sfătuiesc să încercați acasă (dacă aveți casa în Anglia) experimentul descris mai sus. Limitați-vă să faceți numai ce știți (vezi copilul din Foto 6), nu vă credeți eroi!
Recomandare - Cumpărați roșii din Spania! Astfel, poate sprijiniți mâna de lucru românească de pe plantațiile de roșii din acea țară și nu va mai fi nevoie să dați mâna cu ea la propriu, în UK, după 01 ianuarie 2014. Ușor meschină, recomandarea?...

25 aprilie 2013

În numele mamei

Atrasă de ceva de la marginea trotuarului, copila încetinește pasul, preocupată. Rămâne câțiva metri în urma mamei, apoi se oprește. Studiază atentă și încruntată o floare singuratică, pierdută printre firele de iarbă. După câteva secunde de ezitare se decide brusc, rupe floarea și o ia la fugă după maică-sa.
-         -  Mommy, Mommy, look! I brought you a flower!
-         -  Oh! Darling... It’s a very nice flower! Thank you!
-         -  I killed it for you, Mom…

17 aprilie 2013

Sara pe deal

Pe la sfârșitul anilor '70 și mai ales în anii '80, când Ceaușescu s-a apucat să plătească sârguincios datoria externă istorică a României făcută de Mihai Viteazul în anul 1600, clujenii au inventat mișcarea de masă „Sara pe deal”, care se manifesta din doi în doi ani, în anii cu soț când România nu se califica la turneul final mondial sau european (România era pro-mișcare, pentru că de obicei avea grijă să rămână acasă) și dura o lună de vară întreagă. O lună de zile întreagă, până la finala pe care o transmitea și TVR-ul, clujenii își luau seara rămas bun de la nevastă, soacră, cățea, purcel, își luau băieții pe după umeri și accesau în pas de transhumanță drumurile și potecile ce duceau sus, în deal.
Pentru noi, „perpedeșii” din Grigorescu, Făgetul sau Feleacul erau niște obiective prea îndepărtate, așa că părăseau din start ecuația. Nici Hoia nu era o variantă grozavă. Puțini știau cu exactitate locurile în care „se prind ungurii” (probabil acolo nu bruiau marțienii), așa că nu prea avea nimeni chef să riște o deplasare de-a lela pe coclaurile Pădurii Hoia. Cea mai convenabilă variantă și... singura, de altfel, rămânea dealul Lombului. În sus pe Tăietura Turcului, în jos pe Tăietura Turcului, săritură peste calea ferată, cimitirul din Cordoș pe stânga, în sus printre grajduri și - en fin - curbă la dreapta, platou cu mașini și pe mașini, televizoare.
Înghițeam pe nesimțite toți kilometrii ăștia, încercând să depășim cât mai mulți din oamenii ce formau puhoiul de lume, cu gândul de a prinde locuri mai bune, mai în față, la televizoarele mai performante. La meciurile tari, când jucau Brazilia, Germania sau Olanda, dacă nu urcai dealul din timp, riscai să nu intri în raza de 5 metri distanță de la diagonala televizorului. Se întâmpla ca noi, copiii, mai mici și mai plăpânzi, să dăm ture de la o mașină la alta, de la un televizor la altul, încercând să prindem o breșă în grămada de telespectatori, prin care să vedem și noi ceva.
Comentariul era în maghiară, așa că învățasem și cuvinte de bază: labdarúgás, szabadrúgás etc. Mulți dintre proprietarii de televizoare erau, de altfel, maghiari. Probabil și televizoarele erau aduse din Ungaria. Recunosc că mă mânca o ușoară invidie, atât pentru faptul că aceștia aveau televizoare, cât și pentru faptul că Ungaria era calificată, iar noi nu. Cel mai neplăcut era când începea câte o ploaie de vară, iar unii dintre proprietarii de televizoare se retrăgeau, grijulii, cu „comoara” în mașină. Atunci se trezea în noi șovinismul infantil (de care am scăpat ulterior, urmând logica pe care ți-o dă maturitatea) și ne apuca ciuda pe acei „unguri zgârciți”.
Dacă maghiarii aveau din start favorită, românii își împărțeau celelalte echipe. În timp, eu am trecut de la Italia la Argentina, pe care nu știam cum s-o urăsc mai tare la început. Mulți alții țineau cu Brazilia, normal. Vecinul meu, Lici, era cel mai mare fan al Germaniei. Nici acum nu pot uita cum a luat-o la fugă prin porumb, lovind victorios aerul cu pumnul și strigând fericit „Deutchland! Deutchland!”, când s-a marcat un gol decisiv. I-au trebuit minute bune să-și dea seama că marcase Argentina, nu Germania. Din cauza tensiunii și mai ales a echipamentului nefiresc utilizat în acea partidă, confundase pe moment argentinienii cu nemții...
Meciurile se terminau târziu. Norocoșii cu mașinile pline de norocoși treceau în coloană pe lângă noi. Noi mai aveam mult de mers până acasă. Drumul de întoarcere părea ceva mai lung, dar măcar aveam subiecte de discuție. „Ai văzut, bă', ce gol a dat Cutare?”. Când ajungeam în vârful Tăieturii Turcului, vedeam luminile coloanelor de mașini ce coborau Feleacul sau din Făget. Era un sentiment foarte ciudat. Parcă ne întorceam cu toții de la un meci real, la culcușurile noastre din „căldare”. Obosiți, dar pregătiți pentru ziua de mâine, când urma să facem drumul înapoi, conform ritualului. Tot Clujul se întorcea acasă, după câteva ore de libertate.
Niciodată nu ne-au oprit părinții să mergem la... Campionatul Mondial sau European din dealul Lombului, indiferent de ora la care ne-am fi întors acasă. Așa ne-am petrecut din doi în doi ani copilăria și adolescența, mergând la meciuri cu echipe fantastice și jucători formidabili. Acum parcă totul e prea simplu, prea sec. Te așezi în fotoliu, apeși câteva butoane ale telecomenzii, bei o berică, îl înjuri scurt pe Piți și în la fel de scurt timp adormi.

10 aprilie 2013

Cum am cerut pită în Scoția

„Fie pâinea cât de rea, mâncă-ți-o în țara ta!” - proverb european

Eram îmbrăcat într-un tricou roșu, purtam blugi albaștri la suprafață și boxeri (sau kickboxeri, nu țin minte cu exactitate) galbeni sub suprafață. În boxeri/kickboxeri pitulasem ascuns și pașaportul românesc, de frică să nu mi-l fure albanezii din Germania, în caz că ar fi fost vreunul dintre ei în vizită la Glasgow.
Am intrat într-un magazin scoțian de produse și m-am așezat cuminte la rând. Eram primul din rând, așa că mi-a venit instantaneu rândul. Vânzătorul m-a întrebat ce să fie, cu sensul de ce doresc. L-am privit fix în lentilele ochelarilor, cu o căutătură semeață, și i-am cerut PÂINE aka PÎINE în cea mai curată limbă română, de pe Pământ, fără neologisme sau cratime.
Pentru un moment, scoțianul original s-a uitat mirat la propriile sale urechi de auzit, iar în magazinul gol s-a lăsat de la tavan spre podea o liniște totală, ca atunci când mă scotea tovarășa la tablă. Pentru un alt moment mi-am imaginat că va scoate o bardă, un shotgun, un arc cu săgeți sau doar săgeți de dart de sub kilt și mă va amenința că dacă nu părăsesc instantaneu țara și Regatul Unit până la data de 1 ianuarie 2014, nu-mi va mai recunoaște nici mama din groapă cadavrul mort. A fost momentul meu personal de slăbiciune umană generată de panică, când am simțit cum mă arde pașaportul ROU din box... chiloți.
Spre larga mea mirare, omul scoțian n-a scos însă nimic de sub kilt, mai ales că purta pantaloni de stofă. Și-a deschis doar gura profesională și m-a întrebat de care: Aberlour, Glenfiddich, Glenmorangie sau din ăla afumat, Laphroaig?

27 februarie 2013

Învățăturile mele neortodoxe către copilul catolic și cumnatul inginer

În urmă cu doi ani și ceva, când Marea Britanie nu era deloc un „paradis pierdut” pentru români - cum se pare că devine încet-încet (sau mai degrabă repede-repede), odată cu exacerbarea fobiei induse de presupusa invazie româno-bulgară preconizată a se declanșa la 01 ianuarie 2014 - îi făceam un instructaj profilactic copilului de 11 ani, pe când se pregătea să meargă la școala catolică. Pe atunci nu-mi făceam griji că s-ar putea să se lege cineva de el pe stradă și să-l întrebe dacă-i din România, înainte să-l lovească. Pe vremea aceea (și ce puțin a trecut de atunci!), dacă spuneai că ești român, erai încă privit ca un european venit dintr-un loc exotic. În plus, dacă precizai că ești din Transilvania, stârneai fără greș și un ”Wow! Dracula!” plin de admirație.
Nu. Nu la frica sau rușinea de a recunoaște că ești român, mă gândeam eu pe atunci. Știam că școala catolică e foarte aproape de școala de stat, iar elevii celor două școli se întâlnesc atât la venire, cât și la plecare. Obișnuit cu capătul Gheorgheniului, unde se intersectau elevii de la Agricol cu cei de la Construcții și se băteau pe fetele de la Pedagogic, ziceam să preîntâmpin orice tendințe asemănătoare, manifestate la școli rivale britanice, ale căror apucături nu le cunoșteam deloc. Copilul era și destul de plăpând, din generația calculatoarelor, neadaptat luptelor de stradă. Deși crescuse într-un bloc mare, ratase genul de copilărie pe care l-am avut eu, în care te băteai pe rând cu toți copiii din vecini.
- Copile, bagă la cap, că-i numai pentru binele tău! Dacă vreodată, când mergi sau mai degrabă te întorci de la școală, ești singur, te oprește pe stradă un grup de la școala de stat, se leagă de tine și miroși că vor să te căpăcească...
- Ce-i aia „căpăcit”?
- Adică să-ți dea în gură. Deci, dacă simți că ești pe cale s-o încasezi, n-o iei la fugă (unul sau doi dintre ei sigur fug mai repede decât tine), ci te uiți fix în ochii șefului lor și le spui așa: „Băieți, stop! Pentru binele vostru, mergeți acasă și întrebați-vă părinții dacă SIGUR vă lasă să căpăciți, să-i dați în gură - vezi cum sună mai bine în engleză! - unui copil de racket ucrainean! Dacă o să mai aibe curajul să vă lase a doua zi la școală, eu vă aștept aici, la aceeași oră, s-o încasez”.
- OK. Mi se pare o idee bună. Dacă zici tu că e mai bine să fiu ucrainean, ucrainean mă declar dacă o să fie cazul...
Nu cred că puteți judeca prea aspru un părinte care se gândește la integritatea copiilor din inventar, așa cum eram eu. Știam că locuim într-o zonă în care criminalitatea era doar 25% din media pe Marea Britanie, dar nu te costă nimic să sufli și în iaurtul cu fructe de pădure.
Din când în când, copilul mă informa că nici în ziua respectivă n-a fost cazul să se declare ucrainean, iar eu să fiu racket. „Nu-i nimic”, îl consolam eu. ”Poate mâine...” Aveam amândoi un ușor regret în voce. După un timp, am stabilit, de comun acord, că orice rivalitate între cele două școli se tranșează probabil numai pe terenul de sport, nu și pe trotuare. „Faza ucraineană” s-a stins de la sine. Iaurtul s-a răcit.
Recent, românul și-a cam pierdut în mod dramatic statutul de cetățean european „exotic”, cum adoram eu să-l consider, cu o dulce naivitate. De vină sunt și unii dintre ai noștri (cei aflați deja aici, nu cei care ar urma să vină) - te sperii de ce sunt în stare să comită! De vină e și presa, care vânează subiecte cu români și exagerează unele evenimente. De vină e și televiziunea, care difuzează în reluare reportaje din care românii ies șifonați. De vină sunt și unii din popor, precum cei care au bătut doi români la Brighton (deși, la ora 3 dimineața, bănuiesc că o puteau încasa și dacă se declarau din Patagonia)...
Vorbesc azi cu cumnatul meu, pe care scrie „Londra”, și-l avertizez că viața românilor din capitala Angliei riscă să devină din ce în ce mai complicată. El, ca să-și facă curaj, zice că nu-s probleme pentru români numai în Marea Britanie, că a vorbit el cu un prieten și acesta i-a spus că și la Helsinki au fost bătuți doi români, când și-au recunoscut „vinovăția” de a fi din România.
Pentru orice eventualitate, am mai suflat o dată în iaurt și i-am zis așa, cum numai Moromete știa:
- Omule, bagă la cap, că-i numai spre binele tău! Dacă vreodată...

21 februarie 2013

Esența Europei

Europa (română)
Europe (english)
L'Europe (français)
Europa (Deutch)

Fragment dintr-un interviu de angajare susținut la o companie franceză, filiala din Marea Britanie:
---
Angajator: - Sunteți capabil să comunicați în limba engleză?
Candidat: - Da.
Angajator: - Cât de bine cunoașteți engleza?
Candidat: - Foarte bine. Vorbit, scris, citit.
Angajator: - Sunteți capabil să comunicați în limba franceză?
Candidat: - Da.
Angajator: - Cât de bine cunoașteți franceza?
Candidat: - Foarte bine. Vorbit, scris, citit.
Angajator: - Aveți permis de conducere?
Candidat: - Da.
Angajator: - Sunteți capabil să conduceți o mașină germană?
Candidat: - Foarte capabil! Condus.
---

fotografia a fost efectuată din interiorul unui VW Golf

18 februarie 2013

Fără spanac (Breaking News)

Agenția Grigorexblog:
Nici nu s-a încheiat (cu) bine (pentru România = nevinovată!) ultimul scandal alimentar al lasagnei falsificate, că a izbucnit un nou scandal. Autoritățile din Republica Importistan au descoperit că în mai multe șarje de lasagna cu spanac importate în ultima perioadă, carnea de spanac a fost substituită cu un amestec de carne de om și cal. Specialiștii estimează ochiometric, după proporția de urme de unghii, ghiuluri și potcoave găsite în compoziție, un raport de circa 33% carne de om și 66% carne de cal.
Ministrul Importurilor, Internelor și Alimentației a declarat că autoritățile importistane vor face tot posibilul să identifice de urgență vinovații pentru introducerea în consumul public a lasagnei falsificate. Domnia sa a menționat faptul că în Republica Importistan, în care pedeapsa cu moartea prin inaniție a populației nu a fost încă abrogată, făptașii riscă pedepse aspre, cu închisoare de la 12 luni la un an, cu suspendare, în condiții de izolare, în camere cu blog de o singură persoană.
Domnul ministru a informat publicul că autoritățile de resort au început o vastă operațiune de verificare a Anuarului Societăților Mitologice, și a dat asigurări că în cel mai scurt timp vor fi identificate și luate la purecat toate societățile comerciale din țările exportatoare de carne de centaur.
Deși în alte țări consumul de carne de centaur este pe deplin legal, reamintim faptul că în Republica Importistan consumul de carne de cabaline este interzis prin lege (încadrat la categoria sacrilegii), calul fiind considerat un animal sfânt, aproape la fel de sfânt ca și tractorul.
Specialiștii în alimentația subnutrițională contactați de noi ne-au asigurat că e destul de ușor să confunzi carnea de spanac cu carnea de centaur, după câteva păhărele de vodcă.

Așa ar fi trebuit să arate pachetul original, nefalsificat, de lasagna cu carne de centaur: cu inscripționarea vizibilă a firmei producătoare, denumirea corectă a produsului/sortimentului, gramajul și indicații privitoare la categoriile de consumatori cărora le este recomandat sau nu produsul (carnivori, canibali sau vegetarieni).

13 februarie 2013

Șahul la catolici

Un eveniment recent mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută în urmă cu aproape doi ani.
Să încep prin a vă asigura că noi alcătuim o familie model, care face cinste României peste hotare și Canalul Mânecii. Ne vedem de treaba noastră, iar treaba noastră e în simbioză armonioasă cu treburile englezești, avem documente în regulă și chiar reale, nu furăm cablu de cale ferată sau capace metalice de canal, nu clonăm carduri sau oi, nu suntem nici pești, nici momeală, nu intrăm cu fuste largi în magazine, nu adunăm rufele de la uscat cu pisica și nu așezăm căcat în fața ușilor englezilor. Nevastă-mea este foarte bine văzută la serviciu, plătită la nivelul unui localnic și nu este hărțuită sexual. Băiatul e printre cei mai buni din școala catolică, deși acum trei ani nu știa o boabă de engleză și era ortodox (bine, le-am povestit la interviu faza cu venirea comuniștilor la putere și transformarea greco-catolicilor în ocnași sau ortodocși). Fetița e cea mai deșteaptă din grădiniță și face cel mai mult pipi în scutece, deși stă numai trei ore, nu o zi întreagă precum mormolocii ceilalți. Despre mine nici n-are rost să povestesc cât de bine fac cinste țării, pentru că o să pară că a căzut bomba atomică peste toți lăudătorii mei...
Ei bine, întâmplarea de care vă ziceam îl are în prim-plan pe băiat. Fără a fi un tocilar în sensul clasic al cuvântului, copilul n-are nicio problemă la școală. Ne e plin podul de laude venite din partea cadrelor didactice. Cât de mult a progresat la engleză, cât de bun e la mate, ce nivel fabulos a atins la spaniolă și franceză față de ceilalți și alte chestii care fac un părinte să se simtă jenat în modestie. Copilul e deștept, ce să mai discutăm. Bineînțeles, în el nu s-au investit numai un ovul și câțiva spermatozoizi, ci și multă răbdare, exemplu personal și educație.
Băiatul are o mare pasiune, iar aceasta este șahul. Noi i-am încurajat mereu acest hobby, că nu avea fizic de fotbalist. L-am învățat care-i Regina, care Regele și care Președintele, regulile, am jucat partide demonstrative cu el, i-am cumpărat cărți cu deschideri, rocade și alte șmecherii șahistice, table de șah și zeci de piese de diferite culori.
Când a fost anunțat turneul de șah - faza pe școală - s-a înscris printre primii. S-au tras la sorți meciurile și au început partidele (câte un adversar pe săptămână), în biblioteca școlii. Băiatul a mers bine, a jucat concentrat, a aplicat niște scheme penale și a câștigat meci după meci. Apoi a dat de campionul de anul trecut, un elev cu aproape patru ani mai mare, căruia nu i-a făcut față. În alt partidă a scos doar o remiză, deși adversarul putea fi bătut. Când mai erau două partide de jucat, băiatul avea nevoie de două victorii pentru a atinge punctajul de calificare la faza pe Oxfordshire. Următorul adversar se anunța periculos, elevul clasat pe locul secund în anul trecut, un englez-englez. În dimineața partidei l-am încurajat că poate să-l bată, că doar românii sunt decurcăreți, și dus a fost copilul spre școala catolică, călcând asfaltul cu pași de Bobby Fischer (1943-2008)...
Am așteptat cu ovărdoze de emoție și curiozitate să treacă ziua, să vină băiatul de la școală și să ne spună rezultatul. Și a venit, pe la șase dupămasa. Când a intrat în casă avea un zâmbet (rânjet?) mare pe față și, pe moment, am răsuflat ușurați. Nu ne făcuse țara de râs!
- M-au furat!, ne-a anunțat prin surprindere, fără să-și șteargă rânjetul (da, rânjet era!) de pe față.
- Poftim? Ai pierdut?...
- Nu! Nu! N-am pierdut! Am făcut remiză, dar trebuia să câștig!
- Stai, că n-am înțeles... Și cum zici că te-au furat?... Cine te-a furat? (Who the fuck?, în original)...
- Deci, a început partida. Tipul ăla cred că m-a subestimat, pentru că a încercat niște scheme riscante, care nu i-au reușit și aproape că l-am lăsat fără piese pe contraatac. Spre final mai avea regele și un cal, iar eu aveam regina, o tură, un cal, un nebun și o grămadă de pioni.
- Da. Și? Păi trebuia să se recunoască învins. Asta ține de eleganța și fair-playul din șah....
- Exact! Numai că lașul n-a făcut-o! A început să fugă cu regele pe toată tabla, deși nu mai avea cum să scape de mat. Eu, dacă am văzut că-i mistreț, ce era să fac? Am început să-l hăituiesc ca pe un mistreț ce era. Numai că la un moment dat, bibliotecara, responsabila cu supravegherea meselor, a anunțat că timpul de joc a expirat și toate partidele care nu s-au încheiat prin mat sunt declarate remiză! Asta aștepta, perversul! Așa că am pierdut un punct și acum nu mai am șanse de calificare...
Mamă, tată, ce-am mai explodat! Nu vreau să intru în amănunte și redare de expresii, dar eram furioși și indignați amândoi părinții pentru furtul pe față al unui biet copil român nevinovat. Copilul încerca să ne potolească. Că-i OK, că nu-i nimic, că el nu-i afectat psihic și nu-i vine să se sinucidă, că lasă că vine ediția viitoare... Noi, înfierbântați, că nu-i permis așa un furt calificat la o școală catolică. Poate la școala de stat, dar nu la cea catolică! Că cine a pus-o pe incompetenta de bibliotecară să supravegheze un sport al minții la care nici măcar nu se pricepe!? Că ce cutră a fost și englezul - bipui mama lui! - cum a știut el să tragă de timp ca să nu piardă un meci pierdut! Până și nevastă-mea, calmă de obicei, spumega și amenința că merge peste directoare, să facă scandal. Copilul s-a speriat la faza asta și a rugat-o să nu meargă, că nu vrea să se simtă el prost. Da, ne-am gândit și noi, așa-i că nu prea se cade să mergem la școală să facem scandal? Or să se uite ciudat la noi și o să spună că prea facem din țânțar armăsar și-l băgăm în lasagna. Oare n-o să se gândească la noi ca la niște români agasanți și oare n-o să aibă de suferit - datorită reacției noastre nediplomate - reputația României în lume? Să nu cumva să rămână, din cauza noastră, cu imaginea eronată că în România părinții pun presiune pe cadrele didactice!
L-am aburit pe copil, cu un „du-te dragă și fă-ți temele sau joacă Counter-Strike liniștit, că nu mergem nicăieri”. Copilul a plecat ușurat spre camera lui, iar după ce am auzit că și-a închis ușa, am decis să nu mergem la școală, că nu se cade, dar să scrie nevastă-mea o scrisoare elegantă de protest, într-o engleză corectă, ca totuși școala să nu creadă că ne-am lăsat prostiți atât de ușor.
***
Cum spuneam, au trecut aproape doi ani de atunci și încă un turneu de șah (sorry!, nu vă divulg rezultatele turneului, că poate compun odată o postare separată). N-am primit în veci vreo reacție din partea școlii, dar trebuie să fiu cinstit - ca un român care face cinste României în străinătate - și să recunosc că nici băiatul n-a devenit o țintă pentru profesori, ca să i se învețe părinții minte...
Acum vreo 2-3 zile, când schimbam programele la televizor din vârful telecomenzii, văd o bandă de Breaking News pe un canal de știri și las acolo. Cică Papa de la Vatican tocmai își anunțase decizia de a demisiona, iar ghicirea motivului stârnea imaginația întregului mapamond. O strig pe nevastă, să vină repede să vadă, că cică e o chestie care se întâmplă o dată la vreo 600 ani, ca un fel de cometă sau nu știu ce meteorit care omoară dinozauri! Nevastă-mea vine fără chef, deranjată că am ridicat-o de la bârfele de pe Facebook și citește știrea.
- Da. Și ce te miri așa? Nu crezi că era timpul?..., zice ea plictisită, și la fel de plictisită ne întoarce spatele, mie, televizorului și Papei, luând-o încetișor înapoi spre Facebook.
Privesc după ea cum dispare în wall-ul ei, mă uit la imaginile cu Papa care demisionează, citesc declarațiile preaînalților catolici care se pregătesc să facă rocada și dintr-o dată mă lovește cu leuca hăpt în moliciunea capului un gând cutremurător: Oh my God!, oare femeia mea unde o fi trimis scrisoarea aceea!?!


Duios soacra privea


Soacra lui Grigorex (privind prin geam, spre grădina cu zăpadă și om făcut din ea): - Grigorex, dragă, oare n-ar trebui să-l bagi în casă, la căldură?
Grigorex (uitându-se cruciș la soacră-sa, să vadă dacă chiar vorbește serios): - Chiar vorbești serios, madre-soacră?!
Madre-soacra lui Grigorex: - Păi nu vezi ce trist e, singur acolo, în frig?...
Grigorex (răspicat-malițios în prima propoziție, plictisit-boringit în a doua): - Nici nu mă gân_desc! Mă lași?...
Soacra lui Grigorex (insistentă ca o soacră): - Da' spune-mi măcar de ce nu vrei, ginere drag?...
Grigorex (ucigător): - Da' ce, voi credeți că eu sunt prostul vostru? Du-te și cheamă-l pe padre-socru să-l bage în casă, că el l-a făcut! Să facă el hernie!

(Dați "Like" dacă aveți soacră!)

12 februarie 2013

Despre dușmani

Motto de început:
You have enemies? Good. That means you’ve stood up for something, sometime in your life.
(Sir Winston Leonard Spencer Churchill)

Nu țin minte să fi avut prea mulți sau foarte importanți dușmani în timpul vieții, până am ajuns la prima maturitate. Atingând vârsta inconștienței, când ți se face sick de atâtea compromisuri și te piși împrăștiat atât pe autoconservarea speciei tale, cât și împotriva vântului, m-am decis să-mi fac niște dușmani redutabili, așa că mi-am sacrificat niște prieteni. La început, la cald, mi-a părut rău după ei și m-am simțit ca un pui de șarpe încălzit la sân. După un timp, la rece, mi-am dat seama că era, de fapt, doar slăbiciunea celui care face ce trebuie, dar tot el se simte prost. După și mai mult timp, la foarte rece, am fost surprins cât de bine și de natural îi prinde postura de dușmani și am realizat că nu eu eram șarpele care și-a schimbat pielea și năravurile! Și atunci m-am simțit om, chiar dacă a fi om e mare lucru.

Motto de final:
Lasă dușmanii să se înalțe, ca să-i vezi cât sunt de mici.
(Vasile Ghica)

11 februarie 2013

Bărbatului perfect i-ar trebui niște ochi în ceafă

Azi, dacă tot e luni, ninge și nici iarba nu crește, am condus-o pe soția mea la gară, într-o plimbare lejeră, fără bagaje multe. Să nu vă deruteze ultimele postări, chiar trebuia să plece undeva, dar vă asigur că se va întoarce! De altfel, am observat că și-a cumpărat bilet dus-întors...
În gară, și-a cumpărat bilet dus-întors (eu v-am spus, dar nu m-ați crezut!), ne-am uitat la cât vine trenul - OK, mizilic, numai 11 minute întârziere - i-am promis că merg fir întins acasă, să mă joc cu copila în zăpadă înainte să se topească (zăpada), ne-am luat unul de la celălalt rămasuri bune de la cei dragi, am făcut schimb de pupici și de promisiuni de neînșelare cu vecina sau cu frumușelul bogat din tren, ne-am fluturat mânuțele, bye-bye și see U later, alligator...
Ea a urcat scările, probabil suspinând, ca să le coboare dincolo, la peron, eu am băgat mâinile în buzunare și m-am îndepărtat de gară, nu foarte în fugă, cu o mină de soț preocupat afișată pe mutră. Am trecut de taxiurile plictisite, de parcarea plină cu mașini abandonate de navetiști și, la capătul străzii gării (ce formează un „T” cu Bridge Street), am luat-o la stânga, spre „magazinul cu 4 cărți la o liră” (nu, nu așa i se spune mai nou Pub-ului!), în loc să o iau la dreapta, spre domiciliul conjugal, aka cuibușorul de nebunii. Am apucat să fac câțiva pași nenumărați, m-am ferit în ultimul moment de una care pierdea trenul și călca totul în cale cu valiza pe rotile, când am realizat că-mi cântă mobilul melodia (lui) preferată. Privind la ecran, mi s-a clarificat faptul că mă suna numele din patru litere al nevestei din gară.
„Ce sfântu' o fi uitat?”, m-am gândit ușor panicat, înainte să apăs tasta de acceptare umilă a convorbirii. De undeva din interiorul telefonului am auzit o voce familiară și familială, ale cărei cuvinte mi-au întărit convingerea că cea din mobil nu numai că are totală încredere în mine și mă cunoaște la perfecție, dar mă și vede la fel de bine! „Auzi, dragule? Vezi că noi locuim la dreapta, iar tu, din greșeală, ai luat-o la stânga!”

10 februarie 2013

Fără ouă (sau ce nu face omul pentru o omletă)

Dimineață târzie de duminică, după o trezire leneșă, cu încetinitorul.
Nevasta, la parter, unde are calculatorul și bucătăria. Eu, la etaj, unde am calculatorul și grădinița de copilă / prințesă / drac. Discuție pe Skype, ca în orice căsnicie normală, obișnuită:

Nevastă parter: Vrei să fac ouă fierte? [10:58]
Soț etaj: Da' de când faci tu ouă? Și încă fierte?... o:-) [10:58]
Nevastă parter: x( /:) [10:59]
...
Nevastă parter: Vrei un ochi? [11:02]
Soț etaj: Nope. Prefer să rămân cu amândoi! :) [11:02]
Nevastă parter: [-( [11:02]
...
Nevastă parter: Aș putea să-i fac copilei un ou fiert, iar ție să-ți fac ouăle omletă [11:07]
Soț etaj: Cât trăiesc, mie nu-mi face nimeni ouăle omletă, da!? x( [11:07]
Nevastă parter: czt [11:08]
... 
Soț etaj: Scumpi, te-ai supărat? Ce pot să fac ca să mă ierți? :-* Parcă aș mânca, totuși, niște omletă... :-* [11:16]
Nevastă parter: Atunci... ai câteva mărunțișuri de făcut. Vezi pe unde e copila ascunsă. Dacă o găsești, încearcă s-o capturezi. Dacă reușești s-o capturezi, încearcă să-i schimbi scutecele. Apoi, adună-i jucăriile împrăștiate în toată casa (vezi că păpușile Barbie sunt în WC-ul de serviciu, în „jacuzzi”), aspiră în toată casa (și unde nu ajungi cu aspiratorul), șterge praful (și unde nu ajungi cu cârpa), spală vasele (cu detergent și pe ambele părți; clătește-le!!!), bagă rufele murdare în mașina de spălat și dă-i drumul (vezi să nu pui iar numai balsam!), adună-ți ciorapii împuțiți și sticlele goale de bere de sub birou, scoate reciclabilele afară, du gunoiul, adună rufele de la uscat și calcă-le, schimbă așternuturile, unge naibii balamalele, că iar scârțâie, mută mașina la noi în parcare (că iar ai lăsat-o, din întâmplare, în față la vecina...) și spal-o, curăță cada de baie și cabinele de duș, șterge geamurile (pe ambele fețe), udă florile, schimb-o pe fiică-ta (că sigur a făcut iar pe ea între timp), citește contoarele, schimbă becul din bucătărie, scoate alimentele alterate din frigider, aruncă-i copilul peste gard vecinului, că iar a căzut la noi în grădină (dacă tot ești în grădină, adună reciclabilele, că le-a împrăștiat vântul), citește-i o poveste cu monștri lui fiică-ta... și... cam atât! Iar dacă vrei omletă, du-te și cumpără-ți ouă, că nu mai ai! :x Te iu! :x [11:26]


Căsnicia nu-i chiar așa de simplă în străinătate...

7 februarie 2013

Fără zahăr (Ohne Zucker)

Nemții „mei” erau simpli fermieri... din zona rurală (mai greu de categorisit de la țară), dar asta nu însemna că erau ignoranți și nu-i interesa nimic dincolo de câți litri de lapte vacuumează dintr-o vacă sau câți porci de 90 kile încap în remorca de 4,25m x 2,5m. În zilele lejere, stăteam pe la 5 dupămasa la o cafea și o prăjitură - echivalentul orei ceaiului englezesc - și trăncăneam trăncănele. Baden-Württembergul fiind la multe aruncături de băț de fosta Germanie de Est, gazdele mele nu știau direct pe propria piele mai nimic despre alte forme de existență decât capitalismul. Dar erau foarte curioase să afle. La ora aia a cafelei de calitate și a prăjiturii tot de calitate, mă îndemnau să le mai zic câte ceva din trecutul meu îndepărtat cu peste 9 ani: Hai, mai povestește-ne câte ceva despre cum era viața voastră în timpul comuniștilor!”.
Desigur, aveam destule de povestit despre perioada când mama nu lega o sfară cu motocei la capăt, de nu crăpau mâțele jucându-se cu eidespre vremurile când era foarte dificil să ai de toate când nu aveai mai nimic. Mai sorbeam o gură de Jakobs, mai luam o linguriță de prăjitură din Pădurea Neagră și povesteam cu detașarea celui aflat la ani-lumină de amintirile sumbre din acele vremuri, dar și cu regretul pentru copilăria aia bestială, pierdută für immer.
În acea zi le povesteam despre cum am stat o noapte întreagă la Albina, la coadă la zahăr (se aflase - pe surse - că se va aduce într-adevăr zahăr, nu-i dezinformare). Le povesteam relaxat cum se formase coada de la ușa din dreapta cum te uitai la Albinuță (ușa de lângă magazinul de pâine), și se ducea undeva mult în spatele complexului, pe unde apucasem și noi loc la dânsa. Cum în coadă erau mai mult de jumătate vecini din blocul nostru sau din cartier, pe care-i cunoșteam după numărul de apartament sau măcar din vedere. Cum trăgeam noi, picii, câte o „mâță” sau o „ascunsă” terminată în „lapte-gros” pe spațiul verde din fața magazinului, pe care n-aveam voie să călcăm în timpul zilei. Cum ne lipeam ochii pofticioși de ferestrele mari ale magazinului și priveam în gol în Albina plină de conserve de pește...
Povesteam cu infuzie de romantism și chiar dacă exista o mică barieră lingvistică între germana mea necurgătoare și dialectul lor badenez, nemții ascultau în liniște, fascinați, de parcă le recitam din Micul Prinț, nu altceva. Și le povesteam cum se lăsa seara călduță de vară peste cartier, și cum erau puține becuri aprinse prin blocuri, pentru că multe dintre familiile cu drept de vot și copii erau la Albina, așteptând zahăr și bârfind în întuneric, și cum se făcea noapte și copiii adormeau obosiți de atâta zbenguială în comunism în brațele muncite productiv ale bunicelor și mamelor, și cum se făcea încet-încet liniște, de nu se mai auzea decât cum trage câte un tată un fum dintr-o Carpați sau câte un bunic un gât dintr-o sticlă. Cum începea să se crape de ziuă și cum ne creșteau pulsurile, tensiunile arteriale și adrenalinele la gândul că „ce ți-e și cu viața asta! ieri n-avem zahăr și azi o să avem!”...
Uitasem de nemți, care erau undeva în jurul meu, lângă Freiburg, în Baden, Germania, și mă întorsesem în miezul cozii de la Albina, în Cluj-Napoca, România. Povesteam și trăiam aievea povestirea, că era povestire, nu poveste. Și parcă auzeam cu două urechi și simțeam pe limbă cum se transmitea prin telefonul fără fir - care pe atunci nu era mobil - știrea că „au adus ZAHĂR!!!”. Și se făcea că după câteva ore după ce începuse livrarea către populație dădusem colțul magazinului (ceea ce era de bine!) și cum eram în fruntea familiei și cum mai aveam cel mult 10 metri sau 50 pași mărunți (dintre care 49 suprapuși pe călcâiele celui din față) până la ușa deschisă pe jumătate, de la care ieșeau mâini îndemânatice ce întindeau pachetele de zahăr. 10 metri, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0... și o voce caldă, de dincolo de ușa întredeschisă acum doar pe un sfert, care mi se adresează ca propriului fiu: „Regret, scumpule, nu mai avem zahăr! Tocmai s-a terminat!”.
Fac pariu pe un kil de zahăr că orice român (inclusiv cei de etnie maghiară) care mi-a citit textul până aici, a simțit în ADN ce va urma, știa că zahărul se va termina exact în fața mea, cum poate s-a terminat odată și în fața lui, la un alt magazin sau în alt oraș pitoresc. Era previzibil, scris cu majuscule, în stele. Dacă nu s-ar fi terminat zahărul fix în fața mea, iar după mine a celorlalți trei din familia mea, era clar că această postare nu avea niciun rost, niciun farmec, niciun sens. Dar stați așa, că povestea-povestire încă nu-i gata!
Terminasem de povestit, luasem ultima gură de cafea, înfulecasem ultima linguriță de prăjitură și hohoteam amuzat în ceașca goală la amintirea țepei pe care o luasem de la Albina și mierea ei de zahăr. Eu râdeam, satisfăcut de ce chestie cool mi se întâmplase în copilărie, dar nimeni nu râdea cu mine. Maria se uita fix la masa de 12 persoane și plângea încetișor în cafeaua din care nu apucase să soarbă decât o gură. Chiar și lui Andreas, căruia-i lipseau din naștere glandele producătoare respective, i se zărea câte o lacrimă la cornerul fiecărui ochi. Oma (bunica) s-a scuzat cu voce tremurândă că trebuie să vadă „unde-i câinele, de ce nu vine?” și a țâșnit în curte, să plângă în voie. Berna (cățeaua St.Bernard), care era, de fapt, sub masă, a țâșnit și ea pe aceeași ușă și s-a dus să vadă de ce plânge Oma. N-avea butoi. Butoiul era la Opa (bunicul), care-și turna cu năduf în pahar din el. Kinderii erau singurii fără reacție. Erau prea mici ca să înțeleagă ceva ori din comunism, ori din capitalism.
Mi-a luat ceva vreme să realizez că acolo unde pentru mine era doar un amestec de amuzament cu culmea ghinionului, pentru ei era o dramă. Dacă pentru mine episodul nu se lăsase cu sechele, fiind doar unul dintr-o mie, pentru ei simpla poveste se lăsase cu urmări sufletești. Diferența dintre comunism și capitalism făcută de un singur kilogram de zahăr, ce chestie!
N-au fost alte comentarii după povestea zahărului. De a doua zi, de la micul dejun, am constatat că zaharnița e pusă întotdeauna în dreptul cănii mele de cafea, sunt lăsat să mă servesc primul și sunt întrebat mereu dacă mai vreau zahăr. O amintire care risca să se șteargă complet din memoria mea, oricum încărcată cu atâtea alte prostii, a devenit, datorită reacției nemților, nemuritoare. Pentru că, de acum, amintirea în care introdusesem și nemții, avea o cu totul altă valoare.

4 februarie 2013

Nimic despre Grasa de Cotnari

Pășesc cu avânt pe trotuarul de pe mâna dreaptă a străduței de intrare în cartier. Avântul mi-e dat în mare parte de vântul enervant ce bate din față și se lipește libidinos de mine. Totul are sens: vântul care-mi dă avântul. Știu că n-o să scap de vântul tăios și rece până nu ajung la capătul străduței și pot s-o iau la dreapta, printre case, unde voi fi protejat.
Avansez cu dârzenie împotriva rafalelor turbate de vânt și numai absența zăpezii, a degerăturilor, a echipamentului militar din cârcă, precum și prezența încrederii în forțele proprii, a mobilului și a portmoneului cu carduri din buzunar, nu fac din această scenă una similară cu (ne)înaintarea nemților la Stalingrad.
Când am parcurs deja aproape jumătate de străduță, avântul mi-e tăiat cu brutalitate. Am ajuns din urmă o femeie, care se deplasează melcos (broscos țestos) în aceeași direcție, spre ținutul fericirii de la capătul vântului. Din spate nu-mi dau seama dacă e doamnă sau domnișoară și nici dacă are sub 300 sau peste 300 kg îmbrăcată. Cert este că ocupă, umple, se răvarsă pe întreaga lățime a trotuarului. Din față (vă reamintesc că aici vehiculele circulă pe contrasens) se apropie o coloană de mașini – e înainte de 9 dimineața, oră de vârf – fapt care face obstacolul uman de neocolit prin stânga, pe stradă. Nici prin dreapta nu-mi este posibilă efectuarea manevrei de depășire, din cauza unui gard metalic neîntrerupt. În ciuda expresiei românești, nici de sărit nu mi se pare mai ușor, nu mi se pare o variantă fiabilă.
Reduc viteza la ritmul tovarășei-tanc. După câțiva pași realizez că în tot răul e și un bine. Aici, la aspirație (termen împrumutat din automobilism și ciclism), nu mă mai bate vântul! Femeia ia în piept (și fără vreo undă de perversitate în gând, îmi imaginez că are destul piept...) toată urgia ce-mi este destinată. Nu mai bate deloc vântul, iar cele 7-8 grade Celsius se simt dintr-o dată vreo 20. Dacă ar ieși și soarele, Stalingradul s-ar transforma în Miami Beach...
Înaintăm puțin vizibil, în tandem: femeia mai puternică decât vijelia, iar eu căpușa dânsei. Nu-i o relație de simbioză, ci parazitism clar. În Anglia, cu excepția Londrei, unde cariera te obligă să alergi for it, răbdarea e la ea acasă. Femeia nu se grăbește – mai ales că nici nu poate – iar căpușa nici atât. Confortul termic și bunăstarea spirituală primează în fața atingerii țelului deplasării.
Totul este OK, până în momentul în care realizez că mașinile s-au oprit din vâjâit. Circulația s-a blocat undeva în spate, la semafor, iar în stânga noastră s-a format o coloană infinită orizontală, abrâncușiană, alcătuită din mașini bară la bară. Și ce fac cei din mașini ca să-și omoare plictiseala? Se uită spre trotuar și se minunează (citesc asta în priviri!) de cuplul pe care-l văd, nereușind să înțeleagă cum dracu’ umblă slabu’ ăla cu imensitatea aia de grasă!? Intru instantaneu în panică, doar e în joc onoarea mea masculină, aflată pe punctul de a fi emasculată. Simt acut cum privirile din mașini mă sfredelesc acuzător, încât mă fac să-mi doresc un avocat. Dacă aș fi fost prins vreodată de nevastă cu altă femeie, alt bărbat sau vreun animal în pat, aș putea spune acum că am o senzație de déjà vu („Nu-i ceea ce pare! Stai , iubi, să-ți explic!”), dar – din fericire – nu e cazul.
Ne latră un câine dintr-o mașină, iar stăpânii lui îl recompensează cu un biscuite, se hlizesc și-și dau coate. Într-o altă mașină, o mamă acoperă cu palmele ochii copilului din scăunel și-i cenzurează privirea naivă. Trecem pe lângă mașina unui ultra-tatuat care fumează la volan și individul ne gratulează cu un gest de neredat aici, de trecere a degetului arătător printr-un tunel format din alte două degete, de la cealaltă mână…
Încep să-i urăsc de moarte pe nenorociții din mașini (mai ales pe antipaticul din BMW). Urăsc ideile lor preconcepute de rahat, datorită cărora trag concluzii greșite despre oameni pe care nu-i cunosc, doar pentru că se află la un moment dat în raza de acțiune a unei persoane cu probleme de greutate. Devin agresiv și mârlan în gândire. Doresc celor din familia cu potaia să li se pișe de douăzeci de ori pe zi la rădăcina televizorului. Pe moment nu-mi vine o idee mai bună. Femeii cu copilul nu-i doresc altceva mai sadic decât să iasă din el un tocilar, să ajungă de râsul tuturor colegilor de școală. Boului cu tatuaje nu-i doresc decât să i se umple degetul arătător de muci când și-l bagă în nas și să-i cadă tatuajul cu porumbelul care mănâncă rămurele de măslin…
Pe gândurile mele negre, blocajul de circulație se încheie, mașinile se pun în mișcare și toți cei închiși în conserve pleacă înapoi la viețile lor fericite (cel cu BMW-ul înapoi pe banda de viteză de pe vreo autostradă, că știu că alta nu suportă). Străduța devine pustie și mă decid să depășesc. Comoditatea din spatele femeii nu mai are niciun haz. Cobor de pe trotuar pe stradă, iau din nou vântul rece în față și în nări și încep depășirea. Merge încet, pentru că de fapt nu-s chiar așa de aerodinamic (decât prin comparație), iar vântul e aproape mai tare decât mine. Ajung umăr la umăr cu falsa consoartă, la care nu îndrăznesc să mă uit, și păstrăm linia o bucată de drum. Din sensul opus nu mai vin mașini, dar observ că vine altceva. În zona în care trotuarul dă semne că s-ar lărgi timid, și-au făcut apariția trei persoane, care, datorită gabaritului, formează un grup statuar în șir indian. Din față pot să-mi dau seama că sunt două femei și un bărbat, cam ce vârste au, dar tot nu sunt capabil să realizez dacă au sub sau peste 300 kg. Se anunță o încleștare herculeană de forțe, o ciocnire de mare magnitudine la întâlnirea celor două grupuri, cu evidente dificultăți de estimare a modului cum se va rezolva problema cedării de prioritate. Adun toate rezervele de forțe și măresc strocul, ca un maratonist la Olimpiadă. Când mai sunt vreo trei metri până la întâlnirea grăsanei mele cu supraponderalii care vin din față, eu sunt cam la jumătatea distanței dintre ei. Din față tot nu vin mașini – parcă e regizat – așa că am timp să arunc o privire scurtă, dar încărcată de curiozitate umană, spre fosta mea protectoare de vânt. Expresia pe care i-o citesc pe față mă ia total prin surprindere. Privește cu jenă și disperare spre tovarășii de greutate ce se apropie din față și ochii ei numai că nu vorbesc: „Nu-i ceea ce pare! Stați, dragilor, să vă explic! Anorecticul ăsta nu-i cu mine!!!”.
***
Am ajuns în cele din urmă acasă, dar oricât m-am străduit să dau delete experienței neplăcute, n-am reușit. Întrucâtva mă simțeam vinovat pentru cele petrecute, pentru gândurile și reacțiile mele meschine și egoiste, care – fiind egoiste – se refereau numai la persoana mea. Eu parcă nu eram așa înainte. Oare cine sau ce să mă fi schimbat în rău? Crimele de la ora 5, știrile de la Antena 3?... Cel mai tare mă obseda privirea femeii-tanc, care exprima o dramă. Și ca să mă pedepsesc, să mă autoflagelez, m-am băgat direct în frigider, unde era frig și multă mâncare.

1 februarie 2013

Reîncarnare plăcută!

Într-o postare recentă (aici), bloggerul Lorand R. Minyo pune semnul de circulație Ocoliți în fața numelui unui Profesor Doctor clujean, chirurg neuro. Cu siguranță, medicul respectiv are la activ destule vieți salvate, cu mulțumiri, precum și suficiente relații tensionate cu pacienții/aparținătorii, cu înjurături.
Acum mai bine de 10 ani, același chirurg i-a lucrat și tatălui meu în tărtăcuță, încercând să-i rezolve un hematom provocat de o cădere ghinionistă pe niște scări. [Nu vreau să intru în amănunte, dar au fost și interpretări după acest accident, cum că lui bătrânu' nu i-a ajutat Dumnezeu din cauză că se ținea mare greco-catolic, nu ortodox.] Deși tatăl meu s-a plâns până la moarte (adică timp de exact 5 ani) că a rămas cu maxim 75% din capacitățile neuro normale („de când mi-a scormonit F. în cap!”), n-am fost niciodată de acord cu obsesia lui. Fără intervenția chirurgicală, cred că risca ceva între 0% (exitus) și 25% (legumă). O mai ducea mult și bine și fără 100%, dacă la scurt timp după incident nu se băga în seamă și o tâmpită de leucemie, care l-a terminat încet-încet...
Nu intenționez să mă pronunț asupra episodului descris de Lorand R. Minyo, chiar dacă mi-a plăcut o formulare din textul său („Înțeleg că fiecare om are zilele lui proaste, însă eu te voi judeca după felul în care mă tratezi în cea mai proastă zi a mea.”). Oricum, printr-un efect de domino, cazul se va propaga la nivel de bloguri și presă clujeană. N-ar fi prima dată; am mai observat acest fenomen la Cluj. E un subiect din categoria „popular”, care prinde atât la public, cât și la autorii de articole și texte. Nu-i nici atât de grav și nici nu se referă la persoane atât de importante, încât să-i îndemne pe mânuitorii tastelor (cu mici excepții) la renunțarea principiului dominoului și la adoptarea poziției struțului.
Am să mă limitez la a filozofa doar pe marginea ideilor din text și din comentariile cititorilor. Așadar, citeam și apoi stăteam un pic și mă gândeam. Și iar citeam și iar mă gândeam... Și cum mă gândeam eu așa la comentariile ce făceau vorbire (uau, ce formulare cultă!) despre cum se dă la doctori și dacă se merită (opusul unei formulări culte!), începeam să-mi și imaginez chestii, deviate de la subiect și profesie...
Adică, dacă Creatorul nu l-a citit pe Darwin și chiar există?... Și dacă există și dacă chiar a mai făcut o lume - cea de apoi - probabil în prima zi de luni după week-endul în care s-a odihnit după primul proiect... oare ăia de dau șpagă la doctori ca să scape cu prima viață nu ajung în Iad pentru că au păcătuit? Oare nu era mai indicat să nu dea nimic, să se curețe cu zile - dar fără de păcat - și să ajungă în Rai? Just think about!...
Nu mă pricep eu bine la astfel de chestii, dar parcă bântuie prin lume și teoria reîncarnării, nu? Nu stau acum să verific pe Wikipedia dacă reîncarnarea se poate face doar în altă carne, grăsime, oase și piele sau e voie și în obiecte neînsuflețite, dar dacă ar fi permisă o gamă mai diversificată, eu aș dori ca în viața următoare să fiu ȘPAGĂ! Da, ȘPAGĂ, ce vă mirați?! Păi dacă reușesc să mă transform în ȘPAGĂ, nimic nu se pierde, totul se câștigă, conform unui principiu ultra-cunoscut (sau pe aproape). Numai imaginați-vă! Sub forma de agregare ȘPAGĂ, n-o să mai duc vreodată lipsă de lei/valută, ouă, lapte, lână, pui, carne de porc/vită, miei, miei, miei, miei, miei, brazi de Crăciun și iepurași de Paști, șalău, icre, măsline, țuică de prune/wiskey, țigări (nu fumez), lănțișoare/ghiuluri de carate, blugi, ciorapi de damă la nevastă, sutiene la amantă, jucărei la copii, miez de nucă, pahare de cristal (aiaiai! unu' ciobit!), DVD-uri, LED-uri,  iPoduri, mobile și mobilă, covoare din Persia și Iran, bonuri de benzină/motorină, ceasuri de mână cât ălea de perete, cine gratis la restaurant, obiecte de artă și cipcă, tablouri de Bicasso și icoane... și alte și alte bunătățuri și poate chiar și bunăciuni, pe care numai limitarea imaginației mă face să nu le înșir aici... Și așa, să tot trăiești reîncarnat, nu să te chinui ca în viața numărul 1!

18 ianuarie 2013

Galezul, frate cu românul, părerea mea!

Galezul mi-e tare simpatic. Nu, nu mă refer strict la Ryan Giggs, galezul înzestrat (sau mai degrabă „înzestrat”) de la natură cu o constituție anemică, plăpândă - în comparație cu norma regiunii - ce nu i-a permis să ajungă jucător de rugby, astfel încât a trebuit să se consoleze cu statutul de jucător de fotbal, ci la țaragalezi (cum le spun eu), în general. Vă invit, dacă e blocată vreodată Valea Prahovei cu jeepane, și ajungeți prin Cardiff, în drumul de ocolire, să nu ratați o vizită la Millennium Stadium, locul unde-ți tresare inima de mândrie când vezi românii așezați (încă) la loc de cinste.

Millennium Stadium (Stadiwm y Mileniwm), construit cu scopul de a găzdui Cupa Mondială de Rugby, a costat 121 milioane lire sterline și a fost inaugurat în anul 1999. Are o capacitate de 74.500 locuri.

În primul rând, nu are cum să nu te ungă la mândrul orgoliu național când vezi cum au împrumutat galezii cuvinte din limba română, cum ar fi „gât” sau „VIP”!

Apoi vine surpriza cea mare, când, trecând de Anglia, Noua Zeelandă sau Argentina, dai de România (cu purcel și cu oaie în loc de cățel) acolo unde nu prea te așteptai s-o mai vezi prin lumea asta largă: pe The Walk of Fame!

Păi cum să nu lăcrimezi de bucurie și nealcoșie, când vezi că, în locul acesta binecuvântat, țărișoara ta este amplasată la loc de cinste, nu încadrată la categoria „și alții”? Păcat că e vorba numai și numai despre rugby...

17 ianuarie 2013

Români în termen de valabilitate

Rămăsesem fără lapte praf pentru copil, așa că ne-am decis să ne aruncăm până la cel mai apropiat supermarket, să cumpărăm niște bere și cidru. Vin aveam destul în casă, cadou din Franța. Era prima zi de ninsoare din iarna asta, era și destul de târziu, așa că parcarea magazinului nu era prea populată. În supermarketul atractiv iluminat și cu rafturi pline de mărfuri îmbietoare, parcă mai mulți angajați decât clienți. Curată risipă de prezentare și ofertă. Prima zăpadă cam alungă englezul de pe șosele, acesta preferând drumurilor inutile comoditatea și confortul cuprinse în expresia An Englishman's home is his castle.
E o atmosferă relaxată, plăcută și ultraliniștită în interior, unde frigul de afară nu răzbește, iar căldura te toropește. Puținii clienți se mișcă lejer și silențios printre rafturi, ca niște zombi împingând cărucioare, pe muzica romantică ce se revarsă din difuzoare. Intrăm și noi în ritmul imprimat de cântecul pe care nu-mi dau seama cine-l interpretează, o combinație de Julio Iglesias și Aurel Tămaș, cu foarte puțin Aurel Tămaș.
Găsim ușor raftul cu băuturi răcoritoare și nu ne ia mai mult de o jumătate de oră să alegem sortimentele de bere și cidru pentru seara aceasta. Pentru orice eventualitate, trântim cu dispreț în cărucior și un bax de Pepsi, că s-ar putea să nu mai avem prin casă. Nu suntem consumatori de Cola - băutură nocivă sănătății, huo! - dar trebuie să diluăm cu ceva Sailor Jerry (rom, pentru cei care nu se pricep)... Apoi, nevastă-mea se pierde din întâmplare prin raionul de „ruminiele” și-mi continui singur expediția.
În treacăt, observ că la raionul de pâine se mai găsesc franzeluțe franțuzești reduse de la 67p la 9p, așa că transform trecerea în staționare! Foarte bune preț/calitate pentru seara asta, numai mâine vor fi beton. Mă pregătesc să iau vreo 20-25 bucăți, ca românul... Lângă mine, pe vine (dar fără intenții ciudate), un tip se zgâiește indecis la alte sortimente de pâine, din raftul cel mai de jos. Scoate mobilul, butonează tastează un număr și spune scurt, în limba noastră-i o comoară:
 - Cât îi azi?...
De la celălalt capăt al wirelessului probabil răspunde cineva buimac, pentru că românașul gugulicit repetă:
- Zi-mi numa' cât îi azi!...
Mă prind că vrea să cumpere pâinea cu cel mai lung termen de garanție, ca să se bucure papilar-gustativ cât mai mult timp de palatabilitatea acesteia.
- E 10, zic eu, campionul de când mă știu al amabilității. 10 ianuarie, precizez, să nu cumva să creadă că mă refer la oră.
Băiatul apucă pâinea, țâșnește surprins de pe vine, ia poziție bipodală (se pare că e corectă și formularea „bipedală”), se uită la mine cu o față radiind a bucurie conațională (sic!) și-mi mulțumește. Apoi se îndepărtează, explicându-i surescitat, în gura mare, celui/celei de la telefon că nu lui/ei i-a mulțumit. Glasul lui umple cu cuvinte românești liniștea de catedrală a magazinului:
- Lasă, nu mai trebe!... Nu! Mi-a zis un român ce dată-i azi!... Un român... în magazin... Mi-a zis cât îi azi!... Da!... De unde să știu?... Aici, în magazin...
S-a mai uitat de două ori în urmă, parcă dornic să se convingă că sunt real, palpabil cu ochii, apoi s-a pierdut printre rafturi, cu mobil, convorbire telefonică și pâine valabilă până-n 11 ianuarie cu tot. A fost pentru ultima oară când l-am văzut în această viață...
Se apropie nevastă-mea, din direcția în care dispăruse cumpărătorul de pâine, cu coșul mai plin decât când o pierdusem, râzând:
- Ce sărăcie i-ai mai putut spune și băiatului ăsta, de era așa de extaziat?
- Nimic deosebit, miere (honey în engleză). I-am spus doar ce dată e astăzi. Știi doar că nu mă rabdă inima să nu ajut români pe care-i văd atât de pierduți în spațiu prin străinătate...
În drumul spre casă m-am gândit cu obidă că vine 2014 și astfel de faze vor deveni din ce în ce mai rare. Românii nu vor mai tresări surprinși când vor auzi cuvinte din limba maternă rostite la un pas distanță. Vor învăța să se ignore, să se limiteze la cercul de prieteni și cunoștințe, și vor trece indiferenți unii pe lângă ceilalți, ca polonezii. Ba ăia mai ai dracului poate vor zice că azi e 9 ianuarie, numai ca să-i facă rău altui român!
De supărare egoistă că se va duce naibii și lumea asta, acasă am topit un Sailor Jerry cu Pepsi și am dat spre burtă bip beri. La final am tras - să fiu iertat - o înjurătură colorată colosală, care nu avea, însă, vreo legătură cu migrația popoarelor pe fundul Canalului Mânecii: uitaserăm să-i cumpărăm lapte copilului, iar unii dintre noi băuseră, nu mai puteau conduce mașina...