Șahul la catolici

Un eveniment recent mi-a adus aminte de o întâmplare petrecută în urmă cu aproape doi ani.

Să încep prin a vă asigura că noi alcătuim o familie model, care face cinste României peste hotare și Canalul Mânecii. Ne vedem de treaba noastră, iar treaba noastră e în simbioză armonioasă cu treburile englezești, avem documente în regulă și chiar reale, nu furăm cablu de cale ferată sau capace metalice de canal, nu clonăm carduri sau oi, nu suntem nici pești, nici momeală, nu intrăm cu fuste largi în magazine, nu adunăm rufele de la uscat cu pisica și nu așezăm căcat în fața ușilor englezilor. Nevastă-mea este foarte bine văzută la serviciu, plătită la nivelul unui localnic și nu este hărțuită sexual. Băiatul e printre cei mai buni din școala catolică, deși acum trei ani nu știa o boabă de engleză și era ortodox (bine, le-am povestit la interviu faza cu venirea comuniștilor la putere și transformarea greco-catolicilor în ocnași sau ortodocși). Fetița e cea mai deșteaptă din grădiniță și face cel mai mult pipi în scutece, deși stă numai trei ore, nu o zi întreagă precum mormolocii ceilalți. Despre mine nici n-are rost să povestesc cât de bine fac cinste țării, pentru că o să pară că a căzut bomba atomică peste toți lăudătorii mei...

Ei bine, întâmplarea de care vă ziceam îl are în prim-plan pe băiat. Fără a fi un tocilar în sensul clasic al cuvântului, copilul n-are nicio problemă la școală. Ne e plin podul de laude venite din partea cadrelor didactice. Cât de mult a progresat la engleză, cât de bun e la mate, ce nivel fabulos a atins la spaniolă și franceză față de ceilalți și alte chestii care fac un părinte să se simtă jenat în modestie. Copilul e deștept, ce să mai discutăm. Bineînțeles, în el nu s-au investit numai un ovul și câțiva spermatozoizi, ci și multă răbdare, exemplu personal și educație.

Băiatul are o mare pasiune, iar aceasta este șahul. Noi i-am încurajat mereu acest hobby, că nu avea fizic de fotbalist. L-am învățat care-i Regina, care Regele și care Președintele, regulile, am jucat partide demonstrative cu el, i-am cumpărat cărți cu deschideri, rocade și alte șmecherii șahistice, table de șah și zeci de piese de diferite culori.

Când a fost anunțat turneul de șah - faza pe școală - s-a înscris printre primii. S-au tras la sorți meciurile și au început partidele (câte un adversar pe săptămână), în biblioteca școlii. Băiatul a mers bine, a jucat concentrat, a aplicat niște scheme penale și a câștigat meci după meci. Apoi a dat de campionul de anul trecut, un elev cu aproape patru ani mai mare, căruia nu i-a făcut față. În alt partidă a scos doar o remiză, deși adversarul putea fi bătut. Când mai erau două partide de jucat, băiatul avea nevoie de două victorii pentru a atinge punctajul de calificare la faza pe Oxfordshire. Următorul adversar se anunța periculos, elevul clasat pe locul secund în anul trecut, un englez-englez. În dimineața partidei l-am încurajat că poate să-l bată, că doar românii sunt decurcăreți, și dus a fost copilul spre școala catolică, călcând asfaltul cu pași de Bobby Fischer (1943-2008)...

Am așteptat cu ovărdoze de emoție și curiozitate să treacă ziua, să vină băiatul de la școală și să ne spună rezultatul. Și a venit, pe la șase dupămasa. Când a intrat în casă avea un zâmbet (rânjet?) mare pe față și, pe moment, am răsuflat ușurați. Nu ne făcuse țara de râs!

- M-au furat!, ne-a anunțat prin surprindere, fără să-și șteargă rânjetul (da, rânjet era!) de pe față.

- Poftim? Ai pierdut?...

- Nu! Nu! N-am pierdut! Am făcut remiză, dar trebuia să câștig!

- Stai, că n-am înțeles... Și cum zici că te-au furat?... Cine te-a furat? (Who the fuck?, în original)...

- Deci, a început partida. Tipul ăla cred că m-a subestimat, pentru că a încercat niște scheme riscante, care nu i-au reușit și aproape că l-am lăsat fără piese pe contraatac. Spre final mai avea regele și un cal, iar eu aveam regina, o tură, un cal, un nebun și o grămadă de pioni.

- Da. Și? Păi trebuia să se recunoască învins. Asta ține de eleganța și fair-playul din șah....

- Exact! Numai că lașul n-a făcut-o! A început să fugă cu regele pe toată tabla, deși nu mai avea cum să scape de mat. Eu, dacă am văzut că-i mistreț, ce era să fac? Am început să-l hăituiesc ca pe un mistreț ce era. Numai că la un moment dat, bibliotecara, responsabila cu supravegherea meselor, a anunțat că timpul de joc a expirat și toate partidele care nu s-au încheiat prin mat sunt declarate remiză! Asta aștepta, perversul! Așa că am pierdut un punct și acum nu mai am șanse de calificare...

Mamă, tată, ce-am mai explodat! Nu vreau să intru în amănunte și redare de expresii, dar eram furioși și indignați amândoi părinții pentru furtul pe față al unui biet copil român nevinovat. Copilul încerca să ne potolească. Că-i OK, că nu-i nimic, că el nu-i afectat psihic și nu-i vine să se sinucidă, că lasă că vine ediția viitoare... Noi, înfierbântați, că nu-i permis așa un furt calificat la o școală catolică. Poate la școala de stat, dar nu la cea catolică! Că cine a pus-o pe incompetenta de bibliotecară să supravegheze un sport al minții la care nici măcar nu se pricepe!? Că ce cutră a fost și englezul - bipui mama lui! - cum a știut el să tragă de timp ca să nu piardă un meci pierdut! Până și nevastă-mea, calmă de obicei, spumega și amenința că merge peste directoare, să facă scandal. Copilul s-a speriat la faza asta și a rugat-o să nu meargă, că nu vrea să se simtă el prost. Da, ne-am gândit și noi, așa-i că nu prea se cade să mergem la școală să facem scandal? Or să se uite ciudat la noi și o să spună că prea facem din țânțar armăsar și-l băgăm în lasagna. Oare n-o să se gândească la noi ca la niște români agasanți și oare n-o să aibă de suferit - datorită reacției noastre nediplomate - reputația României în lume? Să nu cumva să rămână, din cauza noastră, cu imaginea eronată că în România părinții pun presiune pe cadrele didactice!
L-am aburit pe copil, cu un „du-te dragă și fă-ți temele sau joacă Counter-Strike liniștit, că nu mergem nicăieri”. Copilul a plecat ușurat spre camera lui, iar după ce am auzit că și-a închis ușa, am decis să nu mergem la școală, că nu se cade, dar să scrie nevastă-mea o scrisoare elegantă de protest, într-o engleză corectă, ca totuși școala să nu creadă că ne-am lăsat prostiți atât de ușor.

***

Cum spuneam, au trecut aproape doi ani de atunci și încă un turneu de șah (sorry!, nu vă divulg rezultatele turneului, că poate compun odată o postare separată). N-am primit în veci vreo reacție din partea școlii, dar trebuie să fiu cinstit - ca un român care face cinste României în străinătate - și să recunosc că nici băiatul n-a devenit o țintă pentru profesori, ca să i se învețe părinții minte...

Acum vreo 2-3 zile, când schimbam programele la televizor din vârful telecomenzii, văd o bandă de Breaking News pe un canal de știri și las acolo. Cică Papa de la Vatican tocmai își anunțase decizia de a demisiona, iar ghicirea motivului stârnea imaginația întregului mapamond. O strig pe nevastă, să vină repede să vadă, că cică e o chestie care se întâmplă o dată la vreo 600 ani, ca un fel de cometă sau nu știu ce meteorit care omoară dinozauri! Nevastă-mea vine fără chef, deranjată că am ridicat-o de la bârfele de pe Facebook și citește știrea.

- Da. Și ce te miri așa? Nu crezi că era timpul?..., zice ea plictisită, și la fel de plictisită ne întoarce spatele, mie, televizorului și Papei, luând-o încetișor înapoi spre Facebook.

Privesc după ea cum dispare în wall-ul ei, mă uit la imaginile cu Papa care demisionează, citesc declarațiile preaînalților catolici care se pregătesc să facă rocada și dintr-o dată mă lovește cu leuca hăpt în moliciunea capului un gând cutremurător: Oh my God!, oare femeia mea unde o fi trimis scrisoarea aceea!?!