Pășesc cu avânt pe trotuarul de pe mâna dreaptă a străduței de intrare în
cartier. Avântul mi-e dat în mare parte de vântul enervant ce bate din față și
se lipește libidinos de mine. Totul are sens: vântul care-mi dă avântul. Știu
că n-o să scap de vântul tăios și rece până nu ajung la capătul străduței și pot s-o iau la
dreapta, printre case, unde voi fi protejat.
Avansez cu dârzenie împotriva rafalelor turbate de vânt și numai absența
zăpezii, a degerăturilor, a
echipamentului militar din cârcă, precum și prezența încrederii în forțele
proprii, a mobilului și a portmoneului cu carduri din buzunar, nu fac din
această scenă una similară cu (ne)înaintarea nemților la Stalingrad.
Când am parcurs deja aproape jumătate de străduță, avântul mi-e tăiat cu
brutalitate. Am ajuns din urmă o femeie, care se deplasează melcos (broscos
țestos) în aceeași direcție, spre ținutul fericirii de la capătul vântului. Din
spate nu-mi dau seama dacă e doamnă sau domnișoară și nici dacă are sub 300 sau
peste 300 kg îmbrăcată. Cert este că ocupă, umple, se răvarsă pe întreaga
lățime a trotuarului. Din față (vă reamintesc că aici vehiculele circulă pe
contrasens) se apropie o coloană de mașini – e înainte de 9 dimineața, oră de
vârf – fapt care face obstacolul uman de neocolit prin stânga, pe stradă. Nici
prin dreapta nu-mi este posibilă efectuarea manevrei de depășire, din cauza
unui gard metalic neîntrerupt. În ciuda expresiei românești, nici de sărit nu
mi se pare mai ușor, nu mi se pare o variantă fiabilă.
Reduc viteza la ritmul tovarășei-tanc. După câțiva pași realizez că în tot
răul e și un bine. Aici, la aspirație (termen împrumutat din automobilism și
ciclism), nu mă mai bate vântul! Femeia ia în piept (și fără vreo undă de
perversitate în gând, îmi imaginez că are destul piept...) toată urgia ce-mi
este destinată. Nu mai bate deloc vântul, iar cele 7-8 grade Celsius se simt
dintr-o dată vreo 20. Dacă ar ieși și soarele, Stalingradul s-ar transforma în Miami Beach...
Înaintăm puțin vizibil, în tandem: femeia mai puternică decât vijelia, iar
eu căpușa dânsei. Nu-i o relație de simbioză, ci parazitism clar. În Anglia, cu excepția Londrei, unde cariera te obligă să
alergi for it, răbdarea e la ea
acasă. Femeia nu se grăbește – mai ales că nici nu poate – iar căpușa nici
atât. Confortul termic și bunăstarea spirituală primează în fața atingerii țelului
deplasării.
Totul este OK, până în momentul în care realizez că mașinile s-au oprit din vâjâit.
Circulația s-a blocat undeva în spate, la semafor, iar în stânga noastră s-a
format o coloană infinită orizontală, abrâncușiană, alcătuită din mașini bară
la bară. Și ce fac cei din mașini ca să-și omoare plictiseala? Se uită spre
trotuar și se minunează (citesc asta în priviri!) de cuplul pe care-l văd,
nereușind să înțeleagă cum dracu’ umblă slabu’ ăla cu imensitatea aia de grasă!? Intru instantaneu în
panică, doar e în joc onoarea mea masculină, aflată pe punctul de a fi
emasculată. Simt acut cum privirile din mașini mă sfredelesc acuzător, încât
mă fac să-mi doresc un avocat. Dacă aș fi fost prins vreodată de nevastă cu
altă femeie, alt bărbat sau vreun animal în pat, aș putea spune acum că am o
senzație de déjà vu („Nu-i ceea ce pare! Stai , iubi, să-ți explic!”), dar – din
fericire – nu e cazul.
Ne latră un câine dintr-o mașină, iar stăpânii lui îl recompensează cu un biscuite, se
hlizesc și-și dau coate. Într-o altă mașină, o mamă acoperă cu palmele ochii
copilului din scăunel și-i cenzurează privirea naivă. Trecem pe lângă mașina unui
ultra-tatuat care fumează la volan și individul ne gratulează cu un gest de
neredat aici, de trecere a degetului arătător printr-un tunel format din alte
două degete, de la cealaltă mână…
Încep să-i urăsc de moarte pe
nenorociții din mașini (mai ales pe antipaticul din BMW). Urăsc ideile lor preconcepute
de rahat, datorită cărora trag concluzii greșite despre oameni pe care nu-i cunosc,
doar pentru că se află la un moment dat în raza de acțiune a unei persoane cu probleme
de greutate. Devin agresiv și mârlan în gândire. Doresc celor din familia cu potaia
să li se pișe de douăzeci de ori pe zi la rădăcina televizorului. Pe moment nu-mi
vine o idee mai bună. Femeii cu copilul nu-i doresc altceva mai sadic decât să
iasă din el un tocilar, să ajungă de râsul tuturor colegilor de școală. Boului cu tatuaje
nu-i doresc decât să i se umple degetul arătător de muci când și-l bagă în nas și să-i cadă tatuajul cu porumbelul care mănâncă rămurele de măslin…
Pe gândurile mele negre, blocajul de circulație se încheie, mașinile se
pun în mișcare și toți cei închiși în conserve pleacă înapoi la viețile lor fericite (cel cu BMW-ul
înapoi pe banda de viteză de pe vreo autostradă, că știu că alta nu suportă).
Străduța devine pustie și mă decid să depășesc. Comoditatea din spatele femeii
nu mai are niciun haz. Cobor de pe trotuar pe stradă, iau din nou vântul rece în
față și în nări și încep depășirea. Merge încet, pentru că de fapt nu-s chiar așa de aerodinamic (decât prin comparație), iar vântul e aproape mai tare decât
mine. Ajung umăr la umăr cu falsa consoartă, la care nu îndrăznesc să mă uit,
și păstrăm linia o bucată de drum. Din sensul opus nu mai vin mașini, dar
observ că vine altceva. În zona în care trotuarul dă semne că s-ar lărgi timid,
și-au făcut apariția trei persoane, care, datorită gabaritului, formează un
grup statuar în șir indian. Din față pot să-mi dau seama că sunt două femei și
un bărbat, cam ce vârste au, dar tot nu sunt capabil să realizez dacă au sub sau peste
300 kg. Se anunță o încleștare herculeană de forțe, o ciocnire de mare
magnitudine la întâlnirea celor două grupuri, cu evidente dificultăți de
estimare a modului cum se va rezolva problema cedării de prioritate. Adun toate
rezervele de forțe și măresc strocul, ca un maratonist la Olimpiadă. Când mai
sunt vreo trei metri până la întâlnirea grăsanei mele cu supraponderalii care
vin din față, eu sunt cam la jumătatea distanței dintre ei. Din față tot nu vin
mașini – parcă e regizat – așa că am timp să arunc o privire scurtă, dar
încărcată de curiozitate umană, spre fosta mea protectoare de vânt. Expresia pe
care i-o citesc pe față mă ia total prin surprindere. Privește cu jenă și
disperare spre tovarășii de greutate ce se apropie din față și ochii ei numai
că nu vorbesc: „Nu-i ceea ce pare! Stați,
dragilor, să vă explic! Anorecticul ăsta nu-i cu mine!!!”.
***
Am ajuns în cele din urmă acasă, dar oricât m-am străduit
să dau delete experienței neplăcute,
n-am reușit. Întrucâtva mă simțeam vinovat pentru cele petrecute, pentru
gândurile și reacțiile mele meschine și egoiste, care – fiind egoiste – se refereau numai la
persoana mea. Eu parcă nu eram așa înainte. Oare cine sau ce să mă fi schimbat
în rău? Crimele de la ora 5, știrile de la Antena 3?... Cel mai tare mă obseda privirea femeii-tanc,
care exprima o dramă. Și ca să mă pedepsesc, să mă autoflagelez, m-am băgat
direct în frigider, unde era frig și multă mâncare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu