Nemții „mei” erau simpli fermieri... din zona rurală (mai greu de categorisit de la țară), dar asta nu însemna că erau ignoranți și nu-i interesa nimic dincolo de câți litri de lapte vacuumează dintr-o vacă sau câți porci de 90 kile încap în remorca de 4,25m x 2,5m. În zilele lejere, stăteam pe la 5 dupămasa la o cafea și o prăjitură - echivalentul orei ceaiului englezesc - și trăncăneam trăncănele. Baden-Württembergul fiind la multe aruncături de băț de fosta Germanie de Est, gazdele mele nu știau direct pe propria piele mai nimic despre alte forme de existență decât capitalismul. Dar erau foarte curioase să afle. La ora aia a cafelei de calitate și a prăjiturii tot de calitate, mă îndemnau să le mai zic câte ceva din trecutul meu îndepărtat cu peste 9 ani: „Hai, mai povestește-ne câte ceva despre cum era viața voastră în timpul comuniștilor!”.
Desigur, aveam destule de povestit despre perioada când mama nu lega o sfară cu motocei la capăt, de nu crăpau mâțele jucându-se cu ei, despre vremurile când era foarte dificil să ai de toate când nu aveai mai nimic. Mai sorbeam o gură de Jakobs, mai luam o linguriță de prăjitură din Pădurea Neagră și povesteam cu detașarea celui aflat la ani-lumină de amintirile sumbre din acele vremuri, dar și cu regretul pentru copilăria aia bestială, pierdută für immer.
În acea zi le povesteam despre cum am stat o noapte întreagă la Albina, la coadă la zahăr (se aflase - pe surse - că se va aduce într-adevăr zahăr, nu-i dezinformare). Le povesteam relaxat cum se formase coada de la ușa din dreapta cum te uitai la Albinuță (ușa de lângă magazinul de pâine), și se ducea undeva mult în spatele complexului, pe unde apucasem și noi loc la dânsa. Cum în coadă erau mai mult de jumătate vecini din blocul nostru sau din cartier, pe care-i cunoșteam după numărul de apartament sau măcar din vedere. Cum trăgeam noi, picii, câte o „mâță” sau o „ascunsă” terminată în „lapte-gros” pe spațiul verde din fața magazinului, pe care n-aveam voie să călcăm în timpul zilei. Cum ne lipeam ochii pofticioși de ferestrele mari ale magazinului și priveam în gol în Albina plină de conserve de pește...
Povesteam cu infuzie de romantism și chiar dacă exista o mică barieră lingvistică între germana mea necurgătoare și dialectul lor badenez, nemții ascultau în liniște, fascinați, de parcă le recitam din Micul Prinț, nu altceva. Și le povesteam cum se lăsa seara călduță de vară peste cartier, și cum erau puține becuri aprinse prin blocuri, pentru că multe dintre familiile cu drept de vot și copii erau la Albina, așteptând zahăr și bârfind în întuneric, și cum se făcea noapte și copiii adormeau obosiți de atâta zbenguială în comunism în brațele muncite productiv ale bunicelor și mamelor, și cum se făcea încet-încet liniște, de nu se mai auzea decât cum trage câte un tată un fum dintr-o Carpați sau câte un bunic un gât dintr-o sticlă. Cum începea să se crape de ziuă și cum ne creșteau pulsurile, tensiunile arteriale și adrenalinele la gândul că „ce ți-e și cu viața asta! ieri n-avem zahăr și azi o să avem!”...
Uitasem de nemți, care erau undeva în jurul meu, lângă Freiburg, în Baden, Germania, și mă întorsesem în miezul cozii de la Albina, în Cluj-Napoca, România. Povesteam și trăiam aievea povestirea, că era povestire, nu poveste. Și parcă auzeam cu două urechi și simțeam pe limbă cum se transmitea prin telefonul fără fir - care pe atunci nu era mobil - știrea că „au adus ZAHĂR!!!”. Și se făcea că după câteva ore după ce începuse livrarea către populație dădusem colțul magazinului (ceea ce era de bine!) și cum eram în fruntea familiei și cum mai aveam cel mult 10 metri sau 50 pași mărunți (dintre care 49 suprapuși pe călcâiele celui din față) până la ușa deschisă pe jumătate, de la care ieșeau mâini îndemânatice ce întindeau pachetele de zahăr. 10 metri, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, 0... și o voce caldă, de dincolo de ușa întredeschisă acum doar pe un sfert, care mi se adresează ca propriului fiu: „Regret, scumpule, nu mai avem zahăr! Tocmai s-a terminat!”.
Fac pariu pe un kil de zahăr că orice român (inclusiv cei de etnie maghiară) care mi-a citit textul până aici, a simțit în ADN ce va urma, știa că zahărul se va termina exact în fața mea, cum poate s-a terminat odată și în fața lui, la un alt magazin sau în alt oraș pitoresc. Era previzibil, scris cu majuscule, în stele. Dacă nu s-ar fi terminat zahărul fix în fața mea, iar după mine a celorlalți trei din familia mea, era clar că această postare nu avea niciun rost, niciun farmec, niciun sens. Dar stați așa, că povestea-povestire încă nu-i gata!
Terminasem de povestit, luasem ultima gură de cafea, înfulecasem ultima linguriță de prăjitură și hohoteam amuzat în ceașca goală la amintirea țepei pe care o luasem de la Albina și mierea ei de zahăr. Eu râdeam, satisfăcut de ce chestie cool mi se întâmplase în copilărie, dar nimeni nu râdea cu mine. Maria se uita fix la masa de 12 persoane și plângea încetișor în cafeaua din care nu apucase să soarbă decât o gură. Chiar și lui Andreas, căruia-i lipseau din naștere glandele producătoare respective, i se zărea câte o lacrimă la cornerul fiecărui ochi. Oma (bunica) s-a scuzat cu voce tremurândă că trebuie să vadă „unde-i câinele, de ce nu vine?” și a țâșnit în curte, să plângă în voie. Berna (cățeaua St.Bernard), care era, de fapt, sub masă, a țâșnit și ea pe aceeași ușă și s-a dus să vadă de ce plânge Oma. N-avea butoi. Butoiul era la Opa (bunicul), care-și turna cu năduf în pahar din el. Kinderii erau singurii fără reacție. Erau prea mici ca să înțeleagă ceva ori din comunism, ori din capitalism.
Mi-a luat ceva vreme să realizez că acolo unde pentru mine era doar un amestec de amuzament cu culmea ghinionului, pentru ei era o dramă. Dacă pentru mine episodul nu se lăsase cu sechele, fiind doar unul dintr-o mie, pentru ei simpla poveste se lăsase cu urmări sufletești. Diferența dintre comunism și capitalism făcută de un singur kilogram de zahăr, ce chestie!
N-au fost alte comentarii după povestea zahărului. De a doua zi, de la micul dejun, am constatat că zaharnița e pusă întotdeauna în dreptul cănii mele de cafea, sunt lăsat să mă servesc primul și sunt întrebat mereu dacă mai vreau zahăr. O amintire care risca să se șteargă complet din memoria mea, oricum încărcată cu atâtea alte prostii, a devenit, datorită reacției nemților, nemuritoare. Pentru că, de acum, amintirea în care introdusesem și nemții, avea o cu totul altă valoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu