Give Coltzu Street

Am dat de fotografia de mai jos (printre alte câteva) într-un anunț de pe un sait cu vânzări auto. Omul încerca să scoată în evidență faptul că mașina sa minunată e dotată de la asamblare/naștere și cu sat nav, nu numai cu scaune de piele și alte bunătăți extra. Good point. Totuși, parcă n-a ales cea mai potrivită destinație pentru a ilustra calitatea mașinii 4x4 pe care vrea s-o vândă cât mai bine.

Ori - cine știe? - o fi vreo modă nouă să pui și pe mașini avertismente în genul celor sinistre de pe pachetele de țigări? De exemplu: „Această mașină vă poate (con)duce în mormânt!”... Oricum mașinile omoră mai mulți fumători decât fumatul, nu?

Fata de la pagina 124

Musafirii veniți din România de Revelion mi-au lăsat pe masă, la plecare, lângă sticlele goale de șampanie și un buletin expirat, o revistă în limba română. Din cauza copertei ce striga „pentru muieri”, am ignorat-o cu ignore zile în șir.

Azi dimineață, la cafea, pentru că revista se uita la mine cu o copertă blajină, m-am decis cu greu să arunc câteva priviri indiscrete în interior, să văd cam ce se mai întâmpla în noiembrie/decembrie 2013 prin patrie. N-am răsfoit-o de la început, unde bănuiam că sunt știrile cronice despre ultimele erecții provocate de curvele națiunii, ci de la coadă spre cap (care cap, revista nu părea să dețină). Oricum, dacă vrei sau mai ales dacă nu vrei, știrile despre silitunate ți se toarnă pe retină de nșpe mii de ori pe zi în paginile de internet ale gazetelor de sport, nu-i cazul să-ți mai cumperi reviste...

N-a durat mult răsfoitul și am dat peste un articol interesant, dintr-o categorie care place bărbaților mai mult decât rubricile cu femei goale pe dinafară: auto. Apoi, după lecturarea articolului, răsfoitul n-a mai durat deloc. Stilul meu depășit de lifestyle nu se potrivea deloc cu cel emoțional-futuristic al revistei.

Am așezat cu grijă revista la locul ei, lângă o doză zdrobită de Pepsi, un PET de apă minerală (sau mai degrabă sifon?) la 2 litri, deasupra cutiei cartonate (empty) de Tampax. Cilindrul golaș al unui fost sul de hârtie igienică s-a rostogolit ghiduș deasupra coperții revistei și atât am apucat să observ înainte să trântesc capacul de la Recycle Bin.

Totuși, parcă mai demult, pe vremea când citeam fără ochelari de vedere, dădeai echivalentul în lei vechi a 12,99 lei noi ca să și citești o revistă, nu doar ca s-o reciclezi. Eeeh... pe vremea aia nici mașinile n-aveau atâtea butoane „de condus”, ergonomic dispuse, de jur împrejur, ca o circumcizie. Nu schimba nimeni faza lungă în fază mai puțin lungă apăsând cu ceafa butonul din tetieră. Pur și simplu tetiera era utilizată doar ca să se scuture mătreața pe ea, ca scrumul de țigară într-o scrumieră.

This is my Life

O viață de (păr de) om uitată pe două rafturi ale dulăpiorului din odaia bathroom...

I'm here. Where are you?...

Iar acum, la final (sau înainte de el), să fredonăm cu toții pe nas, printre implanturi, coroane sau proteze, frumoasele versuri de încheiere ale unui frumos song - trist, dar deprimant - de pe frumosul album "Death walks with me" (Noumena):

[...]

This is my life

And I'm not good at it

[...]

This is my life

And I'm not good at it

[...]

This is my life

And I'm not good at it

[...]

This is my life

And I'm not good at it

Notă

Nimeni nu și-a scurtat venele după citirea acestui articol și mai ales după fredonarea lui "Sundown".

Sper.

Remake

Dacă:

• m-ar chema Grig von Hollywood (von Stechpalmeholz, conform Google Translate);
• aș fi un regizor genial, cu un talent genial mai genial decât al lui Kanteen Tarantullo (care, sincer, nu mi se pare genial);
• (și mai ales) aș avea meleoane fără număr de parai în buget (Tom Hanks actor & producător?)

... ăsta e filmul "2 in 1" pe care l-aș face:

Deocamdată am pregătit doar posterul și am în dotare multă răbdare, fără tutun, că-s ne-. Sunt total convins (cam 13-17%) că restul o să vină de la sine, cum de la sine mi-au venit toate, atât în viața asta, cât și în cea de dinainte, din care m-am reîncarnat...

Un nebun și doi fazani

La intrarea în Bletchley, care ține de Borough of Milton Keynes, Buckinghamshire, te întâmpină indicatoare ce expiră pură mândrie englezească: ”Welcome to BLETCHLEY - Home of the Codebreakers”. Însă când m-am angajat regulamentar pentru prima dată în traficul rutier din Bletchley, nu căutam să descifrez niciun mesaj din WW2, ci aveam intenții mult mai pașnice: căutam o adresă pe Yorkshire Close. Soția mea, al cărui șofer personal eram, avea de făcut o vizită la domiciliu.

Bineînțeles că GPS-ul meu nu mai avea hărțile actualizate de vreo 3 ani, iar în zona Milton Keynes se construiau în draci case de locuit pentru oameni și animale de companie. Când am manipulat GPS-ul la plecarea din Oxford, am constatat un lucru care se întâmpla frecvent: deși știa să citească codul poștal, aparatul nu avea habar de Yorkshire Close, nu recunoștea strada.

- Nu-i nimic, spune-i să ne ducă pe oricare stradă cu acel cod poștal și apoi ne descurcăm noi!, a zis nevastă-mea, pe un ton exersat în timp, care să-mi sune a invitație, nu comandă.

Când am ajuns la destinație, Paul ne-a spus cu o voce neutră, de robot asexuat, că am ajuns la destinație, chiar dacă nu eram ajunși la destinația noastră. Ca de obicei când mă zgârcesc la cumpărat hărți actuale de GPS (£30), m-am apucat să bântui cu mașina străzile și străduțele din cartier, la pas, cu ochii după o tăbliță pe care să scrie Yorkshire Street, care să se încheie în Close. Ca o echipă sudată ce formam, eu mă uitam pe partea dreaptă, fără soț, ea se uita pe partea stângă, fără soție. Ne-am uitat ce ne-am uitat, apoi ne-am holbat, dar degeaba...

- Oprește mașina, să cobor și să întreb pe cineva, că doar n-o să ne învârtim aiurea în tramvai toată ziua!, mi-a făcut soția o altă invitație hotărâtă.

Am oprit mașina, doamna mea a coborât, s-a uitat un pic în jur ca și cum și-ar fi ales localnicul pe care să-l întrebe și apoi a abordat-o pe singura persoană aflată pe o rază de 1 km, o femeie respectabilă, zâmbitoare și amabilă, cam la 75 anișori (poate 85, dar nu-și arăta vârsta).

- Yorkshire? Aaaa... dar să știți că Yorkshire nu-i aici! Numai o clipă, vă rog, lăsați-mă puțin să mă gândesc!... Pe moment nu-mi dau exact seama unde este...

Pentru că eram un pic cam departe și nu auzeam prea bine conversația deși geamul era coborât, am ieșit din mașină si m-am apropiat de sursa de indicații, salutând ușor din cap, ca un gentleman.

Distinsa doamnă a inspirat adânc și după ce și-a umplut cu aer ambii plămâni, și-a ridicat privirea spre cer, a afișat niște ochi chinezești, preocupați și a început să schițeze cu mâinile niște hărți și trasee imaginare pe bolta cerească, invizibile pentru un ochi normal, neantrenat. Avea mișcări suave, în alternanță cu mișcări energice. Ceva între von Karajan, un bețiv care mai cere o bere și Matrix...

- Aici este Wiltshire... apoi vine Cheshire... Nu, Nu! Vine Shropshire! Cheshire e mai încolo... Nu rețin exact unde este Lincolnshire, dar ar trebui ca Yorkshire să fie destul de aproape... Știu că mai e și Cornwall... Surrey e cu siguranță mai departe...

M-am uitat la nevastă, ea s-a uitat la mine. N-am zis nimic, dar mi-a ghicit în privire acuzația că iar a nimerit peste toate nebunele, care încearcă să-și aducă aminte fragmente din lecțiile de geografia patriei de acum 65 ani (75, dacă nu-și arăta vârsta) și agață comitatele pe hartă.

- Vă mulțumim frumos, doamnă! Lăsați, mai povestim și altădată... ne-a făcut plăcere... Încă o dată, mulțumim! Lăsați că ne descurcăm noi...

Am plecat de la fața locului, lăsându-ne ghidul cu ochii ațintiți la harta cosmică a Angliei, ne-am urcat în mașină și am demarat în trombă. Ca niciodată, soția și-a cerut scuze, dar a insistat să se consemneze în procesul verbal faptul că n-a avut pe nimeni altcineva la dispoziție, cu mințile încă la purtător, demn de abordare.

Până la urmă, tot nevasta a fost mai inteligentă, ca de obicei. I-a dat telefon celui care o aștepta și a primit indicații precise despre cum se ajunge în noul ansamblu rezidențial, amplasat suficient de departe de zona în care căutam noi, astfel încât să n-avem șanse să-l descoperim prin puterile vizuale și cognitive proprii. Yorkshire Close se făcea la stânga din Cornwall Grove, după ce lăsai Lincolnshire Close pe dreapta. Menționez că pe Cornwall Grove intrai la dreapta din Chesire Rise. Pe Chesire Rise ajungeai din Nottingham Grove, dacă lăsai pe stânga Wiltshire Way și Shropshire Close.

Am condus în tăcere spre destinația finală, lăsând pe stânga sau pe dreapta străzile de mai sus, și, în tăcerea aceea, ne gândeam la biata femeie și ne simțeam ca niște fazani. Ca doi fazani.

Povești cu stories

Astăzi, prins cu treburi serioase, care nu suportau amânare, pe Facebook, eram gata-gata să ajung cu întârziere la grădiniță, să-mi ridic fructa (că e fetiță) bătrâneților mele care încep să se simtă în oase și s-o aduc acasă. Am grăbit pasul moale-bătrânesc, l-am transformat în pas sprinten-tineresc și am ajuns la timp + 4. Toți copiii stăteau cuminți pe scăunelele lor, la mesele lor și molfăiau papa bun din cutiile lor, aduse de la casele lor. Nu se auzeau decât musca fly și fiică-mea daughter, care urla prin toți pereții walls ”Daddy!!! Daddy!!! Daddy!!!...”

Mi s-a tânguit - ca de obicei după se holbează la ce duc ceilalți spre gură - că e hungry de foame. I-am spus că dacă tace foarte shut up din gură am să-l rog în genunchi pe Father Moș Crăciun să-i aducă o jucăree toy de Paștele ortodoxe. Ne-am luat rămas bun și week-end fericit de la colectivul de educatoare plus copii mâncăi și am dat să ieșim pe ușa door, apăsând o singură dată clanța. În acel moment s-a produs neprevăzutul, la care sincer nu mă așteptam! O tanti educatoare (mai corect, de fapt, domnișoară, pentru că era atât de tânără încât ar fi putut să-mi fie fiică sau chiar amantă mistress, dacă ar fi fost mai frumoasă și eu un bărbat neserios naughty Daddy și putred de infidel) s-a apucat să strige după noi cu ambele mâini că să stăm pe loc don't go yet!

N-am mai schițat nici măcar un singur pas, ce să mai zic de podul bridge, cumpănă (english?) sau roata țiganului Gipsie's London Eye. Domnișoara se apropie, face un număr de prestidigitalidigitație (sau cum supărarea i se zice în lumea iluzionismului!?) și scoate dintr-un raft pentru documente o coală de hârtie necreponată. Pe hârtia tipărită panoramic landscape scria ceva - nu foarte mult - și erau și vreo 3-4 semnături. Deoarece nu aveam ochelarii de citit la mine și nici nu aveam de gând in my mind să merg acasă după ei, n-am reușit să-mi dau seama ce scrie pe foaie, așa că nici în ziua day de astăzi today nu pot să vă divulg secretul focului.

Domnișoara educatoare mă informează în trecere că bărbia copilei mele a căpătat una bucată de julitură de 1.2/1.1 cm 0.4724412/0.4330711 inches în confruntarea cu betonul de sub locul de joacă, dar că nu e ceva grav, betonul se va reface. Ridică bărbia copilei și-mi arată julitura, care arată corect și este acoperită deja de o crustă conformă cu standardele britanice, ce ajută la o vindecare sănătoasă. Apoi mă roagă cu please să semnez și eu de luare la cunoștință despre accidentul de joacă într-o căsuță de pe formularul în care puteam lejer să-mi dau acceptul pentru o vasectomie vasectomy. Semnez sârguincios, cu o semnătură scurtă short, precum primarul mayor. Observ că numai eu am semnat cu roșu, tresar și un mă sperii un pic în pantalonii pants/trousers. Automat, ca să dezamorsez atmosfera, care era awkward atmocub, încerc una dintre glumițele mele negricioase, nesărate without salt: „Ha, ha, ha! M-ați scutit s-o mai pocnesc eu acasă!” (traducere din limba engleză).

Fraților români from Romania dezbinați prin toate țările!... Vă garantez că nici englezu' și nici engleza nu prea știu de glumă de culoare neagră și seacă în țara asta, în ciuda reputației de a ști! Nu-i prima dată când la glumele mele minunate primesc drept răspuns priviri oblice, crucișe în cross, în locul unui zâmbet înțelegător sau al unei replici pe măsură. De data asta privirea domnișoarei era chiar ușor întunecată spre dark și nu anunța viitoruri prea bune in the future!

Noroc că am reușit să apăs cu succes pe clanță, ușa s-a deschis, am re-salutat în grabă, am tras de mâna fetei fără să i-o smulg din umăr și am părăsit incinta înainte ca omul muncii să apuce să cotrobăie după formularul de autodenunț against me, în care probabil trebuia să precizez (și apoi să semnez), dacă-mi bat regulat copilul și dacă da yes igen, cât de regulat pe zi, vai de day-urile mele!

Pe drumul de întoarcere acasă la at home, m-am tot uitat în urmă după girofaruri, dar acestea n-au mai venit...

***

Și am încălecat ușurat pe o șa și după ce v-am spus povestea story așa, mi-am adus aminte că demult doream să răspândesc alte două povești, dintr-o altă țară cu predare în limba engleză, dar americanizată, unde copilul e socotit un animal sfânt, cam așa cum e vaca în India. Poveștile mi-au fost povestite în urmă cu câțiva ani de Dodo, „americanul”, nu pasărea.

Povestea scurtă 1 (american short story number one)

Cică nu știu cu ce i-a greșit o biată mamă americancă propriului copil de vreo 8-9 ani (probabil n-a vrut să-i cumpere ciungă), astfel încât acesta a pus mâna pe telefon, a sunat la numărul de urgențe și și-a dat în gât producătoarea, spunând că aceasta l-a lăsat încuiat singur în casă cu un doberman agresiv (deci nu cumplit de singur). Bineînțeles că au venit de urgență care cu mașini, care cu helicoptere, care cu submarine sau cu biciclete cu 32 viteze. Nu mai știu dacă au spart ușa sau a deschis-o doamna mamă singură, dar în orice caz femeia era acasă, spăla vase și familia nu avusese neam de neamul ei câine, d-apoi doberman fioros...

Povestea scurtă 2 (american-romanian short story number two)

Cică într-un an de grație din cei puțini câți s-au derulat până acum, o familie de români stabilită în US of A aterizează cu avion cu tot pe primitoarea pistă de la Otopeni aterizare, pregătindu-se să-și înceapă concediul de neuitat în patria natală. Pasagerii încep să coboare scările și, la capătul scărilor, tălpile pantofilor de calitate ating betonul României. Aceeași cale este urmată și de familia în cauză. Tatăl și fiul coboară scările în tandem , iar mama e și ea pe undeva prin apropiere. Și în momentul când pășesc cu pași mici pentru omenire pe Otopeni România, tatăl începe să-i care milioane de palme peste ceafă copilului și înjurături grele în urechi: „Na! Bip bip! De când aștept clipa asta! Să văd unde, bip bip, mai mergi tu acum să mă reclami!”.

Mulțumesc, Dodo!

O mică revoltă agrară

1 Mai! Hmmm... Ar trebui să scriu ceva despre oamenii muncii, pe spinarea cărora trăiesc intelectualii. Dar cum nu cunosc prea mulți oameni ai muncii, cu tot regretul am să scriu ceva despre mine.

La viața mea am scos destui viței din vaci, am încasat manopera, le-am pus vițeii în brațe proprietarilor și i-am lăsat să dezvolte singuri boi din ei. Anul trecut - un pic înainte de vremea asta - am simțit că e timpul pentru o schimbare majoră în viața mea liberă și am trecut de la regnul animal la cel vegetal. Am decis să nu mai scot, ci să bag. Să introduc semințe în pământ și din ce iese cu verde în sus să-mi fac o livadă de roșii de toată frumusețea și mirarea (am citit pe undeva că roșia e fruct, nu legumă, deci termenul de „livadă” mi se pare corect).

Trei motive mă mânau în luptă pe un teritoriu necunoscut, după cum urmează:

Motivul 01 - Puneam de un embargou, de un protest matur împotriva importurilor de roșii din Olanda, țară care nu-mi lăsa țara în Schengen. De ce să consum roșii și lalele de la etajul 13 al unei sere olandeze, când pot să-mi consum fructele muncii de la parterul propriei grădini?

Motivul 02 - Doream din tot sufletul să arunc în aer prejudecățile celor de pe continent, care au convingerea că, datorită vremii neprielnice, pe insula noastră nu se fac decât copii.

Motivul 03 - Semințele (și instalația în care trebuiau instalate) erau la mare reducere de preț în magazinul al cărui nume nu-l voi rosti, ca să nu-i fac reclamă gratuită, deoarece intraseră în ultimele două săptămâni din perioada de însămânțare trecută pe ambalaj. Acest motiv a fost, de altfel, destul de singurul la acea dată, primele două fiind inventate în mare parte în urmă cu câteva minute, pentru dramatism.

Am ajuns acasă cu bine de la magazin, fără să fac vreun accident de circulație. La început a fost foarte greu de făcut grădinărit, pentru că scrisul de pe plicuri era minuscul, iar eu nu-mi găseam ochelarii de citit plicuri. Apoi totul a devenit limpede, lizibil și aproape inteligibil. Am urmat instrucțiunile pas cu pas, chiar dacă am stat pe loc. Fredonam cunoscutul șlagăr de încurajare „Noi suntem bulgari, noi suntem bulgari”...

Pentru că nu eram olandez și nu aveam seră, am fost nevoit să amplasez grătarul cu ghivecele în care însămânțasem semințele de roșii pe pervazul unei ferestre, la căldură și la soare (vezi Foto 1). Am udat chestia din ghivece în mod regulat, cu apă de la robinetul de apă rece.

Foto 1 - Cer scuze, n-am mai găsit fotografiile cu roșiile de la fereastră, așa că am pus o poză cu cactușii mei de la fereastră, care se uită melancolic pe geam în așteptarea furtunilor de nisip de altădată...

După un timp, din pământ și compost au ieșit plante verzi, care au început să râdă cu frunza la soare. După alt timp, s-au făcut mari. Erau două sortimente: roșii „roșii” și roșii „galbene”. Pomișorii de roșii „galbene” erau mai dezvoltați și promiteau mai multe poame. După și mai mult timp, mi-am dat seama că trebuie să scot  livada în grădină, că nu mai merge așa!

Am cumpărat saci meseriași, umpluți special cu conținut nutrient pentru creșterea și educarea tomatelor. I-am aliniat la gard și am implantat pomișorii în găurele făcute cu foarfeca din mâna mea. Pe saci scria 2-3 plante per sac, așa că eu am introdus câte patru. După o vreme, pomișorii de roșii s-au simțit bine în saci, în aer liber și expuși la soare (când era), așa că au crescut într-o zi cât alții în 24 ore (vezi Foto 2 și Foto 3).

Foto 2 - De la stâlp spre stânga, pomișori de roșii „roșii”

Foto 3 - De la stâlp spre dreapta, pomișori de roșii „galbene”

Am executat diferite manopere citite de pe saci, peste care o să trec rapid, că oricum nu mi le mai aduc aminte. Știu doar că am fost sfătuit să execut și „căpălitul”, un termen prea tehnic ca un amator să vi-l poată defini.

La un moment dat, pe la ora 14.30, au apărut și fructele noii mele pasiuni! Tot roșiile „galbene” erau mai multe și mai dezvoltate decât cele „roșii”, chiar dacă toate roșiile erau deocamdată verzi (vezi Foto 4 și Foto 5).

Foto 4 - Roșii „galbene”

Foto 5 - Roșii „roșii”

Am privit cu drag la rodul muncii depuse cu inima și cu palmele personale. Luni de zile n-am cumpărat roșii din Olanda, cu gândul că în curând ne vom hrăni din roșiile MELE. Am cumpărat roșii din Spania...

Au trecut multe luni. Și marți... și miercuri... și alte zile lucrătoare... și week-enduri. Vremea s-a stricat (Ha! Ha! Ha! Din ce s-a stricat? Din vreme mai puțin stricată?). Roșiile mele „galbene” erau aproape la fel de verzi precum roșiile „roșii”. Iarna se apropia cu pași repezi...

PS: Vezi în Foto 6 cum se pun gogonelele în Anglia! Poftă bună!

Foto 6 - Gogonele la borcan, producție proprie, ca și copilul din imagine

Notă - Nu vă sfătuiesc să încercați acasă (dacă aveți casa în Anglia) experimentul descris mai sus. Limitați-vă să faceți numai ce știți (vezi copilul din Foto 6), nu vă credeți eroi!

Recomandare - Cumpărați roșii din Spania! Astfel, poate sprijiniți mâna de lucru românească de pe plantațiile de roșii din acea țară și nu va mai fi nevoie să dați mâna cu ea la propriu, în UK, după 01 ianuarie 2014. Ușor meschină, recomandarea?...

În numele mamei

Atrasă de ceva de la marginea trotuarului, copila încetinește pasul, preocupată. Rămâne câțiva metri în urma mamei, apoi se oprește. Studiază atentă și încruntată o floare singuratică, pierdută printre firele de iarbă. După câteva secunde de ezitare se decide brusc, rupe floarea și o ia la fugă după maică-sa.

-         -  Mommy, Mommy, look! I brought you a flower!

-         -  Oh! Darling... It’s a very nice flower! Thank you!

-         -  I killed it for you, Mom…

Sara pe deal

Pe la sfârșitul anilor '70 și mai ales în anii '80, când Ceaușescu s-a apucat să plătească sârguincios datoria externă istorică a României făcută de Mihai Viteazul în anul 1600, clujenii au inventat mișcarea de masă „Sara pe deal”, care se manifesta din doi în doi ani, în anii cu soț când România nu se califica la turneul final mondial sau european (România era pro-mișcare, pentru că de obicei avea grijă să rămână acasă) și dura o lună de vară întreagă. O lună de zile întreagă, până la finala pe care o transmitea și TVR-ul, clujenii își luau seara rămas bun de la nevastă, soacră, cățea, purcel, își luau băieții pe după umeri și accesau în pas de transhumanță drumurile și potecile ce duceau sus, în deal.

Pentru noi, „perpedeșii” din Grigorescu, Făgetul sau Feleacul erau niște obiective prea îndepărtate, așa că părăseau din start ecuația. Nici Hoia nu era o variantă grozavă. Puțini știau cu exactitate locurile în care „se prind ungurii” (probabil acolo nu bruiau marțienii), așa că nu prea avea nimeni chef să riște o deplasare de-a lela pe coclaurile Pădurii Hoia. Cea mai convenabilă variantă și... singura, de altfel, rămânea dealul Lombului. În sus pe Tăietura Turcului, în jos pe Tăietura Turcului, săritură peste calea ferată, cimitirul din Cordoș pe stânga, în sus printre grajduri și - en fin - curbă la dreapta, platou cu mașini și pe mașini, televizoare.

Înghițeam pe nesimțite toți kilometrii ăștia, încercând să depășim cât mai mulți din oamenii ce formau puhoiul de lume, cu gândul de a prinde locuri mai bune, mai în față, la televizoarele mai performante. La meciurile tari, când jucau Brazilia, Germania sau Olanda, dacă nu urcai dealul din timp, riscai să nu intri în raza de 5 metri distanță de la diagonala televizorului. Se întâmpla ca noi, copiii, mai mici și mai plăpânzi, să dăm ture de la o mașină la alta, de la un televizor la altul, încercând să prindem o breșă în grămada de telespectatori, prin care să vedem și noi ceva.

Comentariul era în maghiară, așa că învățasem și cuvinte de bază: labdarúgás, szabadrúgás etc. Mulți dintre proprietarii de televizoare erau, de altfel, maghiari. Probabil și televizoarele erau aduse din Ungaria. Recunosc că mă mânca o ușoară invidie, atât pentru faptul că aceștia aveau televizoare, cât și pentru faptul că Ungaria era calificată, iar noi nu. Cel mai neplăcut era când începea câte o ploaie de vară, iar unii dintre proprietarii de televizoare se retrăgeau, grijulii, cu „comoara” în mașină. Atunci se trezea în noi șovinismul infantil (de care am scăpat ulterior, urmând logica pe care ți-o dă maturitatea) și ne apuca ciuda pe acei „unguri zgârciți”.

Dacă maghiarii aveau din start favorită, românii își împărțeau celelalte echipe. În timp, eu am trecut de la Italia la Argentina, pe care nu știam cum s-o urăsc mai tare la început. Mulți alții țineau cu Brazilia, normal. Vecinul meu, Lici, era cel mai mare fan al Germaniei. Nici acum nu pot uita cum a luat-o la fugă prin porumb, lovind victorios aerul cu pumnul și strigând fericit „Deutchland! Deutchland!”, când s-a marcat un gol decisiv. I-au trebuit minute bune să-și dea seama că marcase Argentina, nu Germania. Din cauza tensiunii și mai ales a echipamentului nefiresc utilizat în acea partidă, confundase pe moment argentinienii cu nemții...

Meciurile se terminau târziu. Norocoșii cu mașinile pline de norocoși treceau în coloană pe lângă noi. Noi mai aveam mult de mers până acasă. Drumul de întoarcere părea ceva mai lung, dar măcar aveam subiecte de discuție. „Ai văzut, bă', ce gol a dat Cutare?”. Când ajungeam în vârful Tăieturii Turcului, vedeam luminile coloanelor de mașini ce coborau Feleacul sau din Făget. Era un sentiment foarte ciudat. Parcă ne întorceam cu toții de la un meci real, la culcușurile noastre din „căldare”. Obosiți, dar pregătiți pentru ziua de mâine, când urma să facem drumul înapoi, conform ritualului. Tot Clujul se întorcea acasă, după câteva ore de libertate.

Niciodată nu ne-au oprit părinții să mergem la... Campionatul Mondial sau European din dealul Lombului, indiferent de ora la care ne-am fi întors acasă. Așa ne-am petrecut din doi în doi ani copilăria și adolescența, mergând la meciuri cu echipe fantastice și jucători formidabili. Acum parcă totul e prea simplu, prea sec. Te așezi în fotoliu, apeși câteva butoane ale telecomenzii, bei o berică, îl înjuri scurt pe Piți și în la fel de scurt timp adormi.

Cum am cerut pită în Scoția

„Fie pâinea cât de rea, mâncă-ți-o în țara ta!” - proverb european

Eram îmbrăcat într-un tricou roșu, purtam blugi albaștri la suprafață și boxeri (sau kickboxeri, nu țin minte cu exactitate) galbeni sub suprafață. În boxeri/kickboxeri pitulasem ascuns și pașaportul românesc, de frică să nu mi-l fure albanezii din Germania, în caz că ar fi fost vreunul dintre ei în vizită la Glasgow.

Am intrat într-un magazin scoțian de produse și m-am așezat cuminte la rând. Eram primul din rând, așa că mi-a venit instantaneu rândul. Vânzătorul m-a întrebat ce să fie, cu sensul de ce doresc. L-am privit fix în lentilele ochelarilor, cu o căutătură semeață, și i-am cerut PÂINE aka PÎINE în cea mai curată limbă română, de pe Pământ, fără neologisme sau cratime.

Pentru un moment, scoțianul original s-a uitat mirat la propriile sale urechi de auzit, iar în magazinul gol s-a lăsat de la tavan spre podea o liniște totală, ca atunci când mă scotea tovarășa la tablă. Pentru un alt moment mi-am imaginat că va scoate o bardă, un shotgun, un arc cu săgeți sau doar săgeți de dart de sub kilt și mă va amenința că dacă nu părăsesc instantaneu țara și Regatul Unit până la data de 1 ianuarie 2014, nu-mi va mai recunoaște nici mama din groapă cadavrul mort. A fost momentul meu personal de slăbiciune umană generată de panică, când am simțit cum mă arde pașaportul ROU din box... chiloți.

Spre larga mea mirare, omul scoțian n-a scos însă nimic de sub kilt, mai ales că purta pantaloni de stofă. Și-a deschis doar gura profesională și m-a întrebat de care: Aberlour, Glenfiddich, Glenmorangie sau din ăla afumat, Laphroaig?