9/11

11 Septembrie. La ora la care se trezeau cei de peste ocean, noi eram deja saturați de muncă. Țin minte că eram la subsol, sub linia de tăiere, și-i țineam de urât celui mai singuratic român din abator, cel care golea de conținut rumenele. Omul spinteca rumenele, iar apoi ridica de ele ca de fiarele dintr-o sală de fitness, golind conținutul stomacal. Era muncă grea, care necesita și forță și rapiditate. Omul era singur, trebuia să răzbească. Rumenele coborau pe tobogan ca la un acquapark și aterizau pe masa de inox cu o bufnitură gravă, ca niște hipopotami. Românul mă întreba întotdeauna când treceam pe la el: ”Câte mai sunt?”. ”Au trecut 200”. ”Aha! Ne apropiem de jumătate...”

Mă bate cineva pe umăr. E mecanicul de întreținere, un bavarez imens, cu o statură de Hulk Hogan, dar cu alt gen de mustață. E precipitat, surescitat și încearcă să mă pună la curent cu ultimele noutăți. Omul vorbește însă în dialect, agitat, pe ”rapid”, așa că nu înțeleg mare lucru: americani, NY, avioane, teroriști, turnuri, booom! Simt că e ceva neobișnuit, ceva s-a întâmplat la americani, dar nu realizez gradul de gravitate. Bavarezul chicotește, ochii-i joacă în orbite, pare amuzat ca la o glumă bună. Pleacă și mă lasă în ceață. Nu-s foarte surprins de reacția lui. Știu că nemții nu-i iubesc pe americani. De câte ori le aduci aminte de Planul Marshall, privirea li se întunecă, se lasă tăcerea, iar apoi schimbă subiectul. Nu le place să admită că n-au ieșit chiar singuri din rahat.

Nu peste mult timp am un tablou ceva mai bine zugrăvit, deși-mi lipsesc imaginile vizuale. Restul informațiilor ne parvin rapid, via radio. E grav! ”Hulk” n-ar fi trebuit să se bucure.

Azi e și zi de salariu, așa că toată lumea așteaptă cu nerăbdare seara. ”Câte mai sunt?”. ”Imediat intră ultimele 40”. ”Oooo, ce bine! S-a mai dus o zi. Să vină banii!!!”. Eu nu-s chiar atât de extaziat. După aproape un an de liniște și armistițiu, ”Dom' Profesor” pune la cale o nouă încercare de a ciupi oamenii la salariu. Nu mult: câte 200-300 mărci de persoană! M-a pus în temă în pauza de masă. Sunt total nemulțumit. I-am atras atenția în urmă cu două luni să nu accepte penalizările neamțului, proprietarul abatorului, care încerca să-și acopere pe spatele nostru niște pierderi masive, provocate doar de tâmpenia lui (povestea asta, în curând). ”Dom' Profesor” este însă total timorat de neamț, habar nu are cum să-i țină piept. În prima lună a suportat penalizarea din profitul propriu, că era doar un mizilic. În următoarea, cu neamțul învățat prost, ”Dom' Profesor” s-a trezit cu o sumă deranjantă imputată de neamț, pe care nu-i mai convenea s-o acopere din propriul buzunar, așa că se gândea că-i mai convenabil și mai sănătos s-o împartă la 52 măcelari.

Bineînțeles că i-am pus pe oameni în gardă. Nu era prima dată când le atrăgeam atenția că li se pregătește ceva. Doar eu eram obligat să lucrez cu oameni nemulțumiți, nu ”Dom' Profesor”. Acesta se limita să-și care acasă profitul, deloc de neglijat. Și oamenii au reacționat prost, ca de obicei. Nu-i loc de eleganță și politețe când vrei să futizezi niște măcelari la bani! Într-un fel, admiram curajul lui ”Dom' Profesor”, o persoană de statură mică, aflată deja la o anumită vârstă. Trebuia să ai o doză mare de curaj să intri în mijlocul atâtor măcelari înarmați cu cuțite ascuțite și să le spui că le tai din salarii! Dar, cum aveam noi o vorbă mai demult, ce nu face românul pentru bani?!

Băieții au început scandalul. L-au amenințat că dacă nu-și văd toate mărcuțele (aveam un sistem de monitorizare prin care-și puteau calcula singuri salariul, aproape la fix), de mâine nu se mai prezintă la lucru. Succesul șantajul era garantat. Groaza de o grevă, cu toate complicațiile ce ar fi decurs din ea, îl paraliza pe ”Dom' Profesor”. Se întâmplase în trecut de vreo 2-3 ori, nu vedeam de ce ar fi acum altfel. Patronul român n-avea, din start, nicio șansă. Mă întrebam doar când o să-și învețe lecția...

Oamenii s-au agitat, au vorbit apăsat și cu obidă, unul după altul sau unul peste altul, au amenințat, s-au răcorit și, brusc, au tăcut. Așteptau reacția patronului și, mai ales, declarația de capitulare. Părea o scenetă în care fiecare-și cunoaște deja rolul.

”Dom' Profesor” a tăcut puțin, privind în gresie. Apoi, a ridicat privirea încet, morometic, și a privit circular la măcelarii asudați. Cu fața marcată de suferință a declamat cu grijă, cu intonație și cu toată morga de care era capabil, în fața audienței formate din 52 ”studenți”: ”Oameni buni... Astăzi, 11 septembrie 2001, în Statele Unite ale Americii a avut loc cel mai mare și mai grav atac terorist din istoria omenirii! Mii de americani nevinovați și-au pierdut viața. Întreaga lume e în stare de șoc. Și într-o astfel de zi voi vă plângeți pentru o simplă penalizare la salariu?!”

Liniștea a mai continuat încă vreo 5-6 secunde, probabil din inerție. Victimele de peste ocean meritau măcar un minim de respect, câteva secunde de reculegere. Apoi au început hohotele de râs. Măcelarii nu sunt niște oameni chiar atât de simpli cum s-ar crede. Pricep mai multe decât munca, mâncatul, băutut și dormitul. Printre hohotele de râs, cineva a pus punct seratei de teatru: ”Dom'le, da' știu că ai tupeu! Ești absolut extraordinar! Da' acuma, fă bine și dă-ne banii! Toți!”. Și exact asta s-a întâmplat.

I Want To Ride My Bicycle (varianta în limba germană)

Românii care activează pentru o perioadă determinată de timp în străinătate au o slăbiciune aparte pentru biciclete. Deoarece n-au șanse prea mari să-și permită luxul unui vehicul pe patru roți, bicicleta devine principalul mijloc de locomoție pentru cei care nu vor să rămână tot week-endul închiși în cameră cu 20 doze de bere ieftină. Iar în Germania, unde traseele pentru bicicliști sunt atât de grijuliu tratate, ”datul” pe bicicletă e chiar o mare plăcere.

Nici oamenii mei nu făceau excepție. Parcarea din fața ”bombei” în care eram cazați se aglomera cu biciclete din ce în ce mai tunate. Pe bicicletă se mergea la cumpărături, la Flohmarkt (târgul de vechituri) sau la popasul turistic din pădure, la o porție de cârnați bavarezi și o bere... nouă. În târgul de vechituri de care pomeneam, spre deosebire de alte colțulețe de Germania, românii erau bine priviți. Când era vreme frumoasă, cu soare plin și fără risc de ploaie, puteai să-i auzi pe nemții care încercau să se scape de niște lucruri în plus prin casă cum se încurajează: ”Azi o să avem vânzare ca lumea! E vreme bună și o să vină mulți români. Românii ăștia au o grămadă de bani!”

Revin la biciclete, că doar pornisem la scris cu gândul la ele. V-am povestit deja aici cum pătrundeam noi dimineața devreme în Münchenul adormit. Într-o astfel de dimineață, deschizând pe jumătate ochii la apropierea de zidurile abatorului, am observat un lucru care mi-a atras atenția prin lipsa de logică. În prima intersecție, pe colțul dinspre zidul abatorului, legată de balustrada de protecție rutieră, o bicicletă super, țâță de mâță! De ce și-ar lega cineva o astfel de bicicletă, care numai că nu strigă de scumpă ce e, pe partea opusă a străzii pe care locuiește? Deja începea să mi se contureze în minte răspunsul, când am ajuns la următoarea intersecție. O altă bicicletă, soră de generație cu prima, legată sumar în aceeași poziție! Hmmm... Alles klar!

Dau urgent deșteptarea în autobuzul cu măcelari adormiți. Unii fac gât că-i trezesc înainte de destinație, dar n-am timp pentru vociferări. Le arăt bicicleta meseriașă și le spun că mai este una, mai încolo, țâța de mâță:

- Băieți, vedeți bicicletele ăstea p...oase? Acolo le-am găsit la venire, acolo vreau să le văd și la plecare! Pentru cei care poate n-au înțeles mesajul, țin să precizez că pe mine n-o să mă vedeți venind să vă consolez la secție!...

La plecare, bicicletele erau nemișcate, semn că băieții mei nu erau proști. Le-am mai admirat încă două dimineți și două seri, apoi au dispărut brusc, amândouă. Nu știu dacă altă nație a mușcat momeala sau ”bicicliștii” s-au mutat în altă intersecție. Important e că erau două tentații mai puțin pe suprafața Bavariei.

La câteva seri după eveniment, ne vizitează ”Moldoveanu”, cel care efectua transporturi de pachete în România pentru conaționalii săi și, mai ales, pentru bani. Încărcase jumătate de camionetă de la constructori, iar noi eram ultimii pe ruta spre patrie. Povesteam, în timp ce șoferul cântărea pachetele, taxa expeditorii și umplea mijlocul de transport. Erau trimise în țară combine muzicale și televizoare cumpărate din târgul de vechituri sau de la azilanții albanezi, baxuri de cafea, dulciuri... tot ce le trecea oamenilor prin cap că merită să trimită familiei. Bineînțeles, plecau și biciclete, foarte bune și în România, mai ales în mediul rural. Nu se compară nimic cu o bicicletă cu schimbător Shimano cu 18 trepte pentru mers la sapă...

”Moldoveanu” pare obișnuit cu așteptarea și drumurile lungi. Știe să-și planifice minuțios călătoriile. Nu de alta, dar e obligat să ajungă în vamă când lucrează o anumită tură. E important să dea peste o tură, nu peste niște nebuni, că așa-i în șah... Se uită la ceas, strigă la șofer să se miște mai repede, apoi pufnește agasat și-mi arată un ziar local:

- Uite ce scriu ăștia: ”În acest an s-a înregistrat o creștere alarmantă a furturilor de biciclete de pe raza orașului München. În ultimele 6 luni au fost înregistrate 3.000 plângeri ale proprietarilor de biciclete păgubiți...” La naiba! Auzi, 3.000 biciclete! Se pare că am concurență. Eu n-am transportat spre țară mai mult de 2.000!

PS. În 2002, pe când eram deja în România, am văzut la un jurnal de știri că unui cetățean român (cu domiciliul pe undeva prin Moldova) i s-a confiscat în vamă o camionetă plină cu pachete trimise de muncitorii români familiilor din țară. Se pare că ”șahistul” greșise flagrant deschiderea și dăduse cu regina peste niște nebuni în loc de tură.

Righty's Web

01 septembrie 2012

De mai bine de un an, un păianjen și-a găsit casă și servici în oglinda retrovizoare din dreapta a mașinii mele. La scurt timp, un altul a apărut la cea din stânga, ajuns acolo parcă la recomandarea primului.  Cine știe, or fi având un sistem special de comunicare, ca delfinii. Le distrug în fiecare dimineață pânza de muncă, dar ei nu-s de văzut. Stau pitiți undeva în spatele oglinzilor, protejați de carcase. Sunt deștepți și parșivi, nu-i poți captura. Știu că degetul omul nu-i un pulpan de muscă.

Pe cel din dreapta îl mai văd scoțând limba la mine când conduc regulamentar, cu maxim 70 mile pe oră, pe autostradă. Iese din dormitor și se uită liniștit la trafic. E vitezoman și am observat că adoră să depășesc Jaguaruri și camioane. Pe autostradă nu-i e frică de mine, mă lasă să-l studiez. Știe că n-o să încerc să-l vânez la viteza aia. Deja mă enervează, mult mai mult decât cel din stânga. De câte ori mă asigur în retrovizoare ca să trec pe următoarea bandă, dau cu ochii de sfecla lui urâtă și picioarele lui strâmbe.

02 septembrie 2012

Aștept în mașină, în parcarea de la Boots. N-am mai mult de 5 minute de așteptat, așa că n-apuc să dau din picioare, plictisit. La un moment dat, îl văd pe Lefty (păianjenul din stânga) cum coboară până la jumătatea oglinzii, să testeze puterea razelor solare. Pe ăsta-l văd mult mai rar, așa că ocazia nu trebuie ratată. Mă apropii tiptil, ca un crocodil, de geamul din stânga, pregătit să țâșnesc precum un scorpion. În momentul când încep să cobor geamul electric din stânga, Lefty galopează instantaneu și dispare în locuința sa. De fapt, a mea, că eu plătesc taxă de drum și asigurare. Realizez că nu avusesem din start nicio șansă. Lefty nu-și asumă riscuri necalculate. Nu-i nimic, o să mă răzbun mâine dimineață la prima oră, o să-i distrug pânza și o să-l las nemâncat până spre seară.

Tocmai îmi luasem gândul de la Lefty, când rămân uimit. Un eveniment de o raritate strigătoare la cer. De partea cealaltă, Righty ieșise și el la soare, pentru prima dată la viteza de 0 mile pe oră! Ocazia era ideală, pentru că geamul din dreapta mea era coborât total! Venise ziua!...

Aici trebuie să specific că, dintr-o filozofie sănătoasă de viață, dar și prin prisma meseriei, nu sunt un criminal de animale. Nu am obiceiul să omor ființe animaliere decât accidental, încercând să le tratez. Așa și cu păianjenii, al căror rol de sanitari ai lumii muscăraie e bine stabilit în natură și la oraș. Nu doream moartea păianjenilor, mai ales că văzusem și prima parte din Charlotte’s Web (Rating: 6.5/10 pe IMDb). Așadar, nu intenționam să-l neantizez pe Righty, ci căutam o tactică cât mai netraumatizantă de evacuare a lui din locuință. Și am ales să folosesc un semn de carte. Cu o mișcare de o chirurgicalitate desăvârșită l-am măturat pe Righty de pe fața oglinzii. Nici n-a știut ce l-a lovit. În mai puțin de un minut părăseam parcarea, lăsându-l pe Righty să prade altă mașină. Bye, bye, Righty! Sau, mai bine zis, adieu!

03 septembrie 2012

Deschid ușa, ies din casă, închid ușa, încui ușa. Mă îndrept spre mașină. Lefty a muncit toată noaptea. Degeaba! Rad dintr-o mișcare minunăție de pânză. Dietă fără carne, puișor! Sfatul medicului. Ocolesc mașina și deschid ușa șoferului, adică a mea (v-am zis că în UK au pus volanul greșit, în brațele ”mortului”?). Dau să intru, când ceva îmi atrage atenția. Pe toată oglinda retrovizoare din dreapta, ditamai pânza de păianjen țesută peste noapte, ca în filmele de groază. Rămân înțepenit. Nu știu ce mă șochează mai tare: cum naiba s-a întors Righty, cum sărăcie poate fi un păianjen atât de inteligent încât să cunoască limba română sau faptul că e agramat, deci nu-i chiar așa de inteligent? Țesuse ”ȚAPĂ, FRAERE”, fără ”e” și fără ”i”.

La shopping cu fpR

Vă jur că întâmplarea nu-i inventată! E reală, mai veche de un an și mi-am amintit de ea când am citit în ziarele de pe net că în România e nuntă mare.

Intrasem într-un magazin ce vindea mobilă donată în scopuri caritabile. Nu țin minte dacă o făcusem din plictiseală sau căutam ceva anume, care să se potrivească prin casă. Voluntarele care se ocupau de magazin erau două doamne trecute de 60 ani, ce emanau bune maniere și bună dispoziție. Mai precis, erau pe chat una cu cealaltă.

În timp ce mă plimbam printre mese, scaune, paturi, fotolii și dulăpioare, sună telefonul. Una dintre doamne răspunde, are o conversație de aproape un minut - la care, din politețe, nu trag cu urechea - și apoi așează telefonul în suportul său, că nu-i pot zice furcă. Eu dau să mă evacuez din magazin, cu mâna goală, și trec pe lângă biroul la care ședeau doamnele respective, pregătit să-mi iau un rămas bun însoțit de zâmbetul meu ucigător, situat la limita dintre șarmant și rânjet. Doamna ce tocmai închisese telefonul are însă alte preocupări, nu-mi recepționează privirea, așa că încetinesc pasul. Doar nu pot pleca fără să salut cum scrie la carte. Doamna începe să râdă și se adresează colegei:

- N-o să-ți vină să crezi ce dorea tipa de la telefon! Întreba dacă nu cumva avem de vânzare un scaun electric pentru un invalid din familie! Auzi? Scaun electric!!!

Acum râd amândouă, de încep să li se umezească ochii dincolo de ochelari. Ridică privirea și parcă mă cuprind și pe mine în cercul lor de femei care se amuză în ultimul hal. Băgat în seamă, nu mă rabd să nu contribui și eu cu o glumiță, fără să-mi dau seama că englezoaicele or fi fiind monarhiste și n-au cum s-o priceapă:

- Nu vă supărați, cine era la telefon? Nu cumva era EBA?

- Eba?... Cine e Eba?...

Distinsa doamnă se oprește din râs și se uită intrigată la mine. Sunt dator cu o explicație, doar nu poți întrerupe râsul unor doamne fără un motiv serios.

- EBA e fiica președintelui României.

Acum nu mai râde nici colega de magazin. Se uită amândouă la mine ca la un ciudat. Ca la E.T. sau ca la Yeti, tot un drac. Și una dintre el exprimă cu voce tare nedumerirea care le macină pe amândouă:

- Nu înțeleg... De ce ar suna fiica președintelui României la noi la magazin, să caute un scaun electric?!...

Renunț să mai explic, îngrozit că nu voi reuși să trec peste bariera culturală dintre cele două popoare. Mă încearcă regretele că mi-am dat drumul la gură, ca o țață între doamne. Rânjesc dulce, cât pot de larg, salut frumos, mă prefac cu gesturi expresive că mă grăbesc foarte tare undeva și timpul de vâjâit prin magazine mi-a expirat brusc și le părăsesc pe distinsele doamne înainte să apuce să mă mai întrebe dacă nu cumva eu i-am dat numărul lor de telefon lui EBA și, mai ales, pe cine are de gând să execute...

fpR = fiica președintelui României

Să punem mână de la mână

Mâna de lucru poloneză: - Te rog, n-o lua în nume personal, dar mie nu mi-a plăcut niciodată să lucrez cu români.

Mâna de lucru română: - Dar de ce? Noi, românii, suntem foarte muncitori! Mai ales în străinătate... Eu încerc să-mi fac treaba cât pot de bine.

Mâna de lucru poloneză: - Știu, știu! Știu că-ți faci treaba bine, nu asta-i problema. Dar nu trebuie să exagerezi!

Mâna de lucru română: - ?!? Eu doar încerc să-i demonstrez englezului că-s harnic și muncitor...

Mâna de lucru poloneză: - Eu știu ce zici. Însă... demonstrezi, demonstrezi, dar nu demonstrezi chiar în halul ăsta când lucrezi alături de polonezi!

Mâna de lucru română: - ?!? Scuză-mă, dar nu prea înțeleg ce vrei să spui. Eu sunt învățat să muncesc pentru banii primiți...

Mâna de lucru poloneză: - Mi-am dat seama că nu înțelegi, de aia am și deschis discuția. Și tu muncești, și noi muncim pentru banii primiți. Dar nu când suntem plătiți la oră!

Mâna de lucru română: - ?!? Da' mi se pare că suntem plătiți destul de bine la oră...

Mâna de lucru poloneză: - Păi aici e toată șmecheria! Dacă englezul a fost fraier să negocieze plata la oră, în loc de plata pe lucrare, noi ce vină avem? N-ar fi strigător la cer să terminăm în mai o lucrare care se poate încheia în septembrie? Te-ai prins?

Mâna de lucru română: - ?!? Nu-s foarte sigur... Eu am ritmul meu de lucru, am lucrat și în Germania, iar acolo...

Mâna de lucru poloneză: - Știu, Germania! Coșmar! Vezi, asta nu pricepeți voi, românii, că aici nu e Germania! Voi mai aveți încă impresia că scările sunt făcute pentru cărat cu cârca materiale de la parter la ultimul etaj, nu pentru o țigară și câteva minute de odihnă. Acolo, neamțul dă tonul la muncă, iar tu te chinui să ții ritmul. Aici, englezul comentează două ore la mobil meciul lui United, și n-are ochi pentru tine.

Mâna de lucru română: - Bine, dar englezul nu-și dă seama că lucrul merge prea încet?

Mâna de lucru poloneză: - Englezul? Ești nebun? Păi de ce crezi că nu mai merg polonezii la muncă în Germania și au trecut Canalul? :) Uite, o să-ți spun un lucru, ca să-ți faci o imagine clară. La noi la firmă, în biroul șefului, e afișat un panou mare de onoare, iar pe panou e poza color a unui coleg de muncă polonez. Cică omul ăsta este eroul companiei, pentru că a reușit o performanță greu de egalat: în 8 ore de muncă la construcția unei vile englezești a reușit să amestece beton într-o betonieră de 120 litri și să toarne apoi betonul pentru câțiva metri pătrați de trotuar, fără ca englezilor să li se pară ceva ciudat!

Mâna de lucru română: - Oooo! Acum mi-e totul limpede! Dă-mi, te rog, o țigară!

Eins, Zwei, Polizei

Vara lui 1998. Eram cam o duzină de români în practică agricolă, împrăștiați prin tot landul Baden-Württemberg, pe la ferme de animale sau cu profil vegetal. Jumătate dintre români erau copii faini din Timișoara și din Banat, o țâră mai tineri decât noi, cei trei din trupa clujeană. Mai aveam și trei colegi din Secuime, dar pe ei rar de tot reușeam să-i prindem treji. După atâția ani, unora dintre bănățeni le-am cam uitat numele, dar pe cel mai înalt dintre ei îl țin minte perfect. Îl chema Sorin Gheorghe (am modificat puțin numele, dar nu genetic) și arăta ca orice adolescent tuns scurt din România. Dacă te uitai la el, înainte să apuci să-l cunoști, putea-i să-l încadrezi în orice categorie: student, delicvent, geniu, pierde-vară, șmecheraș... Mie-mi era simpatic și asta era tot ce conta.

Nu mai știu exact în ce localitate de pe lângă Offenburg se nimerise ferma gazdă a lui Sorin, dar știu că era situată foarte aproape de granița cu Franța. Nu la mulți kilometri distanță, dacă-ți luai avânt și săreai peste Rin, aterizai în Alsacia și apoi ajungeai la Strasbourg.

Să tot fi trecut o lună sau chiar două de când începuse programul de practică, când, într-o dimineață, la ușa familiei de fermieri la care locuia Sorin, bate Poliția. Oamenii erau la micul dejun, nu apucaseră să plece încă la lucru. Nemțoaica deschide ușa, iar cei doi polițiști din prag salută respectuos. Contrariat, fermierul îi întreabă, peste umărul nevestei, dacă s-a întâmplat ceva. Oamenii în uniformă îl asigură că e doar un control de rutină.

- Nu vă speriați, nu s-a întâmplat nimic. Vrem doar să verificăm un lucru. Avem informații că la dumneavoastră la fermă locuiește un român pe numele Sorin Gheorghe, pe care l-ați declarat la Primărie...

- Da, e adevărat. El e Sorin, băiatul care stă la masă. Dar de ce? A făcut ceva?...

- Aaa... stați liniștiți, vrem doar să-i verificăm identitatea...

Polițiștii cer permisiunea să intre în casă, o primesc, și apoi cer voie gazdei să discute cu românul.

- Bună ziua! Vă numiți cumva Sorin Gheorghe?

- Da, Sorin Gheorghe... Dar de ce întrebați? S-a întâmplat ceva acasă?...

- V-aș ruga să-mi prezentați pașaportul, dacă se poate. - își continuă ideea polițistul, pe un ton calm, oficial.

- Sigur că da. Numai că trebuie să așteptați puțin, să merg până sus în cameră, să-l aduc.

- Da, da, nicio problemă! Mergeți după pașaport. Noi vă așteptăm aici.

Sorin urcă la etaj, contrariat, în ceață, fără cea mai vagă idee referitoare la motivul prezenței Poliției la fermă și se întoarce în mai puțin de două minute cu pașaportul. Unul dintre polițiști deschide pașaportul, studiază fotografia, o compară cu fața lui Sorin, iar apoi se concentrează la descifrarea numelui.

- Da... Sorin Gheorghe! Domnule Sorin Gheorghe, vă informez că sunteți arestat! O să vă punem cătușele și o să vă rugăm să ne însoțiți la secție.

Sorin rămâne cu gura căscată, iar fermierii îl imită. Polițiștii îl conduc pe român la dubă, mulțumiți ca după o treabă bine făcută și demarează spre secție. Fermierii reușesc să-și revină din șoc și pun urgent mâna pe telefon. O sună pe nemțoaica răspunzătoare de grupul de români și-o informează îngroziți despre întâmplarea uluitoare la care tocmai au asistat.

La secție, nemțoaica află că Poliția germană are pe lista de priorități un român extrem de periculos, dat în urmărire generală pentru cel puțin două crime. Numele lui? Sorin Gheorghe! Exact numele practicantului român de la fermă (cel pe care polițiștii l-au lăsat să urce neînsoțit la etaj să-și caute pașaportul, cu deplină încredere că se va întoarce!!!). Trec ore în șir până când polițiștii reușesc să facă toate verificările. Le parvine în cele din urmă și o fotografie a criminalului deosebit de periculos. Nu seamănă deloc cu bănățeanul. Nu se potrivesc nici datele de naștere, nici înălțimea, nici culoarea ochilor, nici vizele, nici ștampilele de intrare în țară, nu se potrivește absolut nimic! Doar numele. Perfect identic. E însă prea târziu și n-are cine să rezolve semnăturile necesare pentru eliberare, așa că Sorin ”Nevinovatul” Gheorghe are parte de o noapte de vis în arestul unei secții de Poliție. Este eliberat a doua zi, iar gazdele sale răsuflă ușurate că n-au adăpostit sub acoperișul lor un criminal care avea să le ia până la urmă gâtul în somn.

Trecuseră cam două săptămâni de la eveniment, când sosește la fermă o invitație oficială, pentru Sorin Gheorghe din România și gazdele sale germane, semnată de șeful Poliției regionale. Toți trei erau invitați la sediul regional al Poliției, în cutare zi, la cutare oră, pentru o scurtă întâlnire, în cadrul căreia Poliția germană să acorde scuze oficiale pentru deranjul provocat. Lui Sorin, care apucase să povestească întâmplarea mai multor români, i se infiltrase în gând ideea că ar putea să solicite oareșce despăgubiri morale... în cash. I se sugerase chiar să apeleze la un avocat, că vulturi din ăștia există peste tot. Sorin era un tânăr cu psihic puternic. Întreaga tărășenie trecuse peste el ca o adiere ușoară, fără să-i lase sechele. Dar parcă niște mărcuțe n-ar fi stricat...

Vine ziua cutare, se face ora cutare, și cei trei invitați sunt introduși în biroul șefului Poliției. Șeful, tot numai un zâmbet larg și cordiale strângeri de mână, trece rapid la poezie, că probabil timpul e limitat și afară mai așteaptă și alții:

- În numele bla-bla-bla... cerem sincere scuze pentru eventualele inconveniente provocate. Bla-bla-bla... ofițerii au respectat doar regulamentele... bla-bla-bla...

Fermierii sunt vizibil emoționați și mândri că sunt părtași la această festivitate. Sorin, însă, se fâțâie ușor pe scaun și se strofoacă să-și compună o mutră cât mai afectată. Timid, încearcă să-și deschidă o portiță spre seiful Poliției germane:

- Daaa... Dar să știți că este foarte umilitor pentru un om nevinovat să i se pună cătușele...

- Da, e adevărat... vă rugăm încă o dată să primiți scuzele noastre... dar vă asigur că ofițerii și-au făcut doar datoria!

- Mă rooog... Dar să știți că e inadmisibil faptul că m-ați ținut o noapte întreagă la închisoare, împreună cu hoți și criminali, deși eram total nevinovat! O astfel de experiență poate lăsa urme pe viață...

- Da, e adevărat... dar să nu exagerăm. A fost doar o situație nefericită și, vă repet, de aceea v-am invitat astăzi, pentru a vă oferi scuzele noastre sincere!

Șeful Poliției are deja zâmbetul mai căzut, iar cuvintele sunt rostite mai răspicat, ca unui om care nu vrea să priceapă. Într-o eclipsă de autocontrol, neamțul aruncă un ochi spre ceas. Mai are și alte lucruri de făcut. Probabil mai importante sau mai plăcute.

Sorin prinde curaj, își adună toate rezervele de tupeu și încearcă marea cu degetul:

- Scuzele ca scuzele... dar să știți că ar cam fi cazul și de o reparație materială pentru toate nedreptățile la care m-ați supus și lipsirea nejustificată de libertate...

Răbdarea șefului Poliției ajunge însă la capăt de drum. Omul se lasă pe spătarul fotoliului, își sprijină ambele mâini de marginea mesei și se uită fix și rece la măgarul și impertinentul de român din fața lui, ignorându-și total colegii de nație. Apoi vorbește cu voce joasă, fără grabă, pentru ca mucosul de dincolo de birou să înțeleagă exact ce trebuie să înțeleagă:

- Auzi, băiete? Hai s-o lăsăm mai moale cu despăgubirile bănești, da?! Mulțumește-te cu scuzele noastre oficiale și dă-i pace! În definitiv, oamenii mei s-au purtat destul de frumos cu tine. Bucură-te că măcar ți s-a întâmplat chestia asta aici, în Germania, nu peste graniță, în Franța, pentru că n-ai idee ce bătaie mâncai de la ăia! In Ordnung?

Exact asta a făcut Sorin, băiatul ăla haios din Banat, cu mutră de orice și nume de criminal. A plecat liber din sediul Poliției, râzând cu gura până la urechi, și luându-și cu el scuzele oficiale. O singură curiozitate mai avea, dar nu-și făcea iluzii că-i va fi vreodată astâmpărată: oare din câte încercări avea să dea Poliția peste adevăratul Sorin Gheorghe, cel căruia n-avea nimeni de ce să-i ceară scuze?

Noul Sistem

Cred că era anul 1988 când și-a tras Flavi trupă rock. Sacrificând din timpul de studiu pentru facultate, omul reușea să-și îndeplinească un vis mai vechi, din timpurile când își amplifica zdrăngăniturile de chitară printr-un pick up rusesc, exasperându-l pe Pip (Pip era un câine din rasa ”Lassie”). Nu mai țin minte câți erau și din cine era alcătuită trupa, dar știu că Flavi, fiind cel mai arătos (Bon Jovi se putea ascunde), era solistul vocal.

Cei de la cenzură s-au căcat pe ei de râs (dar n-au râs foarte mult) când Flavi le-a spus, cu  întreaga inocență apolitică de care era capabil, că a verificat și numele nu e încă dat, așa că ar dori ca trupa lor să se numească ”Noul Sistem”. ”Să mori tu?”, ar fi putut replica unul dintre cenzori, dacă expresia ar fi fost pe atunci adoptată și în Ardeal, dar nu era. Așa că s-a limitat să modifice din pix numele formației vocal-instrumentale: ”Noul Sistem”. Apoi, celor din ”Sistem” li s-au citit drepturile: atâtea cântece patriotice, atâtea cântece de dragoste, atâtea cântece compuse pe baza poeziilor scriitorilor români dezirabili și atâtea nelimitate numeric cântece despre Ceaușescu și/sau Ceaușeasca.

În 1980 se înființase în București o altă trupă, mai degrabă subterană, de rock alternativ, care avea să-și câștige pe merit celebritatea, după Rev'89: ”Timpuri Noi”. Alternativ era însă și numele, nu numai stilul. Genial, aș putea spune, dacă mă gândesc că băieții cu siguranță nu se regăseau în timpurile noi marxist-socialiste, iar stația de metrou Timpuri Noi era o acoperire în plus, beton! Bucureștenii din ”Timpuri Noi” deranjau și n-aveau deloc căutare la radio sau TV.

În schimb, clujenii lui Flavi nu doreau decât să cânte, n-aveau de gând să schimbe cu muzica lor un sistem ce părea că va dăinui cel puțin cu câteva minute în plus față de mia de ani a celui de-al Treilea Reich. Și ”Sistem” a primit liber la compus și la cântat. Primul concert a avut loc la Casa de Cultură Municipală (peste drum de Biserica Sf.Mihail), în deschidere la o trupă clujeană mult mai cunoscută, a cărui nume-mi scapă. Știu că Flavi și ai săi s-au lovit de o problemă tehnică, dar pe care sperau s-o depășească cu bine și cu noroc Ceresc. Sunetistul tocmai renunțase la activitatea muzicală, așa că la butoane fusese instalat un coleg de la veterinară, care trebuia să le miște după ureche.

În sală, cam cu 2-3 rânduri înainte să rezemăm peretele din spate, eram vreo 7-8 mari fani ai trupei ”Sistem”, pe care n-o auzisem, de altfel, niciodată. Habar nu aveam la ce să ne așteptăm, așa că așteptările noastre erau nedefinite. În jurul nostru începeau să se adune și fanii ”profesioniștilor” din trupa-vedetă. Intrau în sală și strigau din rărunchi numele trupei a cărui nume-mi scapă. Apoi se prăbușeau pe scaune. Mulți dintre ei emiteau valuri de expirație alcoolizată.

”Sistem” a salutat, s-a prezentat și s-a pus pe cântat, cu doza de trac de rigoare. Cred că au cântat ceva de dragoste pentru început. Sonorul nu era grozav, avea fluctuații, instrumentele nu se auzeau în mod egal, vocea lui Flavi era cam tăiată la capitolul putere... Nu-s un specialist, să vă explic pe îndelete, dar nu era catastrofal. La al doilea cântec, ”Sistem” începea să capete farmecul lui, dar farmecul avea să sucombe treptat, sub râsetele celor din sală, care-și spuneau bancuri porcoase, total absenți la spectacol.

Al treilea cântec era o baladă din categoria musai. Băieții aleseseră o poezie de Eminescu și chiar dacă tempoul piesei rezultate era cam scăzut pentru o trupă rock, piesa nu era proastă.

”Ce suflet trist ne-au dăruit

Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți?...”

Flavi, care era și textierul trupei, hotărâse că sună mai bine trecerea la plural a lui ”Ce suflet trist mi-a dăruit”, așa că-l corectase puțin pe Emi. Noi ascultam cu atenție, dar cei din jur se foiau din ce în ce mai zgomotos și deranjau din ce în ce mai tare. Știau perfect cum să încurajeze un act artistic al unor debutanți. Când și-au băgat capul în sală vreo doi dintre componenții trupei al cărui nume nu-mi vine, să vadă cine-i prezent, s-a cam dus dracului totul. Au început urlete de țugulani fini cunoscători ai fenomenului, care i-au acoperit atât pe Flavi, cât și pe Eminescu. Câțiva și-au băgat degetele în gură și au fluierat lung și strident, scandând numele trupei meseriașe. Nu cred că Flavi a mai apucat să cânte prea mult dincolo de ”atâtea suferinți”, dar, pentru ca efortul poetului și al trupei să nu fie în zadar, am să vă recit eu restul:

”Ce suflet trist și făr' de rost
Și din ce lut inert,
Că după-atâtea amăgiri
Mai speră în deșert?

Cum nu se simte blestemat
De-a duce-n veci nevoi?
O, valuri ale sfintei mări,
Luați-mă cu voi!”

Flavi nu era tâmpit. A înțeles cât arată manoșul ceasului. A făcut doar un gest scurt, de ”hai s-o tăiem, că n-are rost” și muzica a tăcut. Trupa ”Sistem” și-a adunat bruma de scule și s-a retras încet de pe scena municipală și definitiv din cea muzicală. Componenții trupei de lux - a cărui nume nu mi-l aduc nicicum aminte - au sărit nerăbdători peste cadavrele debutanților, pe scenă, fără a schița vreun gest de compasiune, și-au dat drumul la recital, iar isteria de bun-gust a invadat rapid incinta. Noi, ăia vreo 7-8, care nici noi nu eram tâmpiți, ne-am ridicat și am părăsit sala, trăgând și sunetistul după noi. Observasem de la început tactica de sabotaj a marilor iubitori ai muzicii rock clujene care luaseră loc în jurul nostru. Nu mai era un spectacol pentru noi, iar noi nu mai doream să fim acolo. Flavi s-a uitat lung spre noi și în privirea lui se citea ”Luați-mă cu voi!”. L-am luat...

Atunci s-a terminat cariera aproape neîncepută a formației ”Sistem” - fostă pentru câteva zeci de secunde ”Noul Sistem” - și cea muzicală a lui Flavi, care și-a continuat drumul în viață ocupându-se de animale adevărate, nu de imitații.

Trupa de-al cărui nume nu-mi amintesc de nicio culoare a avut câteva apariții la televiziunile locale după Revoluție, ceva piese popularizate la radio, dar n-a reușit niciodată să ajungă la nivelul lui Semnal M sau Compact. Nu știu dacă mai există și nici nu mă prea interesează.

Introducere

Într-o duminică însorită, răsfoiam din priviri mărunțișurile expuse în car boot-ul din Oxford, în căutare de ceva obiecte folositoare prin casă. Bineînțeles că mă focusam pe piese cât mai nou-nouțe, la preț cât mai de nimic, cu aspect robust-rusesc, dar cu tehnică de finețe și exactitate germană (elvețiană, în cazul ceasurilor), made in China.

Aici, în târg, exista întotdeauna probabilitatea cea mai mare să dau de concentrația cea mai ridicată de români pe yardul pătrat din oraș. De obicei, pe românii din Anglia poți să-i recunoști destul de ușor, după față și/sau după port, iar dacă acestea nu-i trădează, după vorbă. Sunt sigur că așa mă recunoșteau și ei, în ciuda ochelarilor negri, de șmecher, pe care-i purtam nedeslipindu-mi privirea de ei (sau tocmai din cauza lor?!). Nici în acea zi n-am tresărit deloc în momentul în care mi-am vârât urechile antrenate în plină convorbire purtată între doi tineri - cu față și port - în limba română. Ambii băieți mânuiau biciclete, pe care se pregăteau să le amplaseze în locurile speciale de parcare.

- ... și n-ai idee ce m-a putut enerva! Să-mi bag bipa în mă-sa!, încheie povestea, înciudat, românașul din stânga, ceva mai înăltuț.

- Bag-o și leag-o!, găsește imediat soluția prietenul său din dreapta, ceva mai scunduț, arătând din cap spre bicicletă.

Terminatul din liftul terminat

Preambul

În anul 2000, lumea refuzase să se sfârșească. Mai mult ca sigur era tot mâna americanilor. O întreagă omenire trebuia să-și continue viața, iar pentru a-și continua viața, era obligată să meargă la muncă sau Arbeit.

Dimineața, între orele 3 și 4, când pătrundeam noi în oraș ca infractorii, era o liniște teribilă. Românii mei moțăiau sau dormeau buștean în autocar, münchenezii dormeau adânc în casele și apartamentele lor nelacustre, mașinile bavareze dormeau cuminți, bară la bară, într-un șir nesfârșit, pe marginea străzilor. Dacă n-am fi întâlnit câteodată o mașină a celor de la curățenia orașului, o dubă de Polizei sau câte un bețiv rătăcit, răpus de alcool într-o crâșmă prea îndepărtată de casă, am fi putut crede că șoferul autocarului nostru este cea mai nefericită persoană de pe Pământ, obligată se rămână trează, ba să mai și lucreze. Trei sferturi de oră dura drumul spre abator și numai Gott știa când reușeam să scăpăm din trafic la întoarcere. În zilele norocoase, la ora 22 puneam deja capul pe pernă. Alteori (și deseori), ne consolam cu gândul că și 2-3 ore de somn sunt mai bune decât nimic. Pentru organismul indestructibil al românului muncitor peste hotare, somnul din autocar - chiar dacă insignifiant pentru omenire - era de neprețuit.

Abatorul era amplasat în plin oraș și era înconjurat aproape în întregime de ziduri înalte. Când te apropiai în plină noapte de el, aveai impresia că te pregătești să pătrunzi într-o pușcărie cu regim de muncă. Ca întotdeauna, românii care nu fuseseră primii la învățătură, erau primii la muncă. După ce autocarul ne descărca cu sadism în curtea interioară și șoferul demara fericit, în trombă, nu mai era cale de întoarcere. Pentru multe-multe ore, acest perimetru urma să fie pentru noi Germania.

Vestiarul era la subsol. Deși pe sub bănci treceau niște conducte cât brațul lui Arnold, apa călduță care circula prin ele nu reușea deloc să răzbească frigul cumplit. Uneori eram convins că vestiarul a fost conceput în așa măsură de ”ergonometric”, încât să îmbie oamenii să se echipeze cât mai repede și să se deplaseze în pas alergător spre locurile de activitate, să se încălzească prin muncă. La ora aceea mică, erau puțini autohtoni și foarte mulți români pregătiți de muncă. Toate ușile erau încă închise, profilactic (nu cu mult timp înainte să venim noi, ungurii încercaseră să salte o semicarcasă de vită peste gardul abatorului!!!), iar singura cale de acces spre secția de tranșare-împachetare-livrare era pe linia de tăiere. Așadar, urcam la parter, pătrundeam pe linie și, în întunericul deplin și mormântal, ne croiam drum spre celălalt capăt, unde se întrezărea fanta de lumină palidă din interiorul unui lift. La început ne mai agățam în câte un cârlig, ne mai loveam de câte un vagonet, se mai auzea câte o înjurătură din întuneric. Cu timpul, am învățat traseele cele mai puțin periculoase și ajungeam mai ușor la lift.

Liftul era o piesă de istorie și motiv de isterie. Trecuse de vârsta de 40 ani și ceda când ți-era lumea mai puțin oribilă (”lumea mai dragă”, în abator, nu prea merge...). Trebuia să luăm liftul și să coborâm iar la subsol. La cum se mișca și la cum scârțâia liftul, deși scurtă, călătoria părea o coborâre în mină.

***

În dimineața aceea, din prima săptămână de ”mină”, ne-am nimerit în lift patru români și un necunoscut gârbojit. Noi stăteam grupați la un capăt al liftului, el stătea grupat de unul singur la celălalt. Tocmai apăsase pe butonul ”Hölle” și trăgea dintr-o țigară pe care cu siguranță nu doctorul i-o recomandase. Avea o față brăzdată de riduri, iar fiecare rid părea că ascunde o poveste bahică. Nu cred că neamțul era chiar așa de bătrân cum arăta, dar de arătat, arăta din plin.

Liftul s-a pus greu, cu o scuturătură, în mișcare. În lift era aceeași liniște din orașul adormit pe care-l lăsasem afară din abator. Se auzea doar pufăitul din țigară al alcoolistului. Românii se uitau curioși la individ, iar individul fixa cu privirea genunchii românilor. La un moment dat, tăcerea e sfâșiată de Marian, un tip foarte tăcut din fire, de altfel:

- No uite și la ăsta cum arată! Uite ce terminat îi! Pe el îl caută moartea acasă și el îi la abator...

Se lasă iar tăcerea, se aude iar pufăitul. Liftul aterizează brutal, fără parașută. Moșul nu se grăbește, se mișcă în reluare. Mai trage un fum, adânc, apoi zdrobește chiștocul de peretele liftului și-l bagă în buzunar. Deschide larg ușile liftului, dar nu iese; rămâne nemișcat, privind lung la întunericul din față. După câteva secunde, românii realizează că trebuie să ajungă la muncă, ca să trimită bani acasă, așa că-l ocolesc ușurel pe terminat și dau să se îndepărteze pe coridor. Din spate se aud următoarele cuvinte, rostite tărăgănat, negrăbit, fără ură, într-o limbă română cu accent, de sasul Hans din Mediaș:

- Auzi, mă copile?! Ce-ai zice tu dacă te-aș băga în mă-ta?...

116

Eram foarte conștiincios. Încercam să compensez prin solicitudine și multă muncă găurile de educație de specialitate cu care părăsisem facultatea. Bineînțeles, nu facultatea era principala vinovată. Învățam din mers și din propriile greșeli. Nu era nimeni prin apropiere care să greșească în locul meu. Înlocuiam deseori știința cu inspirația, iar inspirație aveam destulă. Primul pacient, o iapă, mi-a murit în brațe. Nici până în ziua de astăzi nu-s convins că eu am omorât-o. Foarte mulți dintre următorii pacienți, însă, au scăpat cu viață, ba chiar s-au făcut bine!

Deși comunismul se odihnea deja de aproape o jumătate de cincinal, noi tot după planuri ne desfășuram activitatea. Aveam destul de lucru: tuberculinam, luam sânge ca vampirii, vaccinam, deparazitam en-gros. Eram mulțumiți (2 asistenți veterinari + eu), ne făceam planul la toate capitolele, chiar și la capitolul mangă. Și a venit prima acțiune la care practica ne-a omorât din fașă teoria: vaccinarea oilor contra agalaxiei contagioase. În facultate ți se spune ce să faci, de ce să faci și cum să faci. Un singur amănunt este sărit din schema educațională: nu ți se spune că anumite chestii nu prea ești lăsat să le faci. Ei bine, vaccinarea asta era exemplul cel mai bun. Proprietarii de oi se fereau ca dracu' de noi, fiind convinși că oile nu mai dau lapte după ce le ”împungem de răsfug”. Veneau cu experiența din anii trecuți și eventual cu furca. Oricât ne-am căznit, până la finalul campaniei n-am reușit să ”prostim” mai mult de 116 mioare dintr-un plan de 1.000. Probabil o realizare de 11,6% din plan ne-ar fi trimis direct la Canal în urmă cu 2-3 ani.

Și, fatidic, se face ziua pentru ședința zonală. Vine directorul de la Sibiu, însoțit de aghiotanții săi, ne adunăm și noi, vreo 20. Și se analizează realizările și se trec cifre în tabele și se fac calcule... După vreo două ore, e timpul să vorbească directorul și să tragă concluziile. Și zice că e bine, că e și mult foarte bine, că bravo, că nu-i rău, că vă mulțumesc... dar!... dar există o nesuferită de vaccinare la care veterinarii dau greș an după an! Strâng din mușchii fesieri și mă uit fix la o crăpătură din linoleu, în care încearcă să se îngroape o furnică. ”Vaccinarea împotriva agalaxiei!”, tună directorul, iar eu mă simt mai furnică decât furnica.

”Avem printre noi un coleg nou, foarte tânăr, venit de la Cluj: doctorul Grigorex!”

Simt că-mi explodează adrenalina în obraji și mă ridic cu greu de pe scaun, să mă vadă, cunoască și disprețuiască toți ”inumanii”. Au fost singurele secunde din viață când am regretat amarnic că nu m-am făcut inginer, persoană cu pregătire tehnică. Continui să privesc la crăpătură. Furnica a dispărut. Am rămas singura furnică de pe fața linoleului...

”Doctorul Grigorex a avut un plan de vaccinare de 1.000 de oooi... și a vaccinat un număr deee... exact 116!” Un singur gând mi se fixează în creier: sunt futut!

”Deci iată că se poate, domnilor! Felicitări!”, continuă directorul, pe un ton victorios, fără vreo inflexiune acuzatoare, stalinistă, cum era de așteptat. Nu-mi vine să cred! Nici măcar acum, după o căruță de ani, tot nu-mi vine să cred! Ridic privirea și mă uit, cu ochi șocați, la colegii care ba zic un sincer ”Bravo!”, ba se uită la mine cu o doză de invidie.

În facultate ni s-a spus de multe ori - pe lângă textul cum că facultatea nu e obligatorie - că ne vom valida sau nu în producție. Ei bine, în ziua aceea, în care ar fi trebuit să fiu aruncat pradă vulturilor sibieni, s-a produs validarea mea, cu toată neproducția. Din acea zi nu mi-a mai fost frică de nimic! De atunci încolo, ca la un semnal divin, până și pacientele mele, animalele, au încetat să mai moară. Aproape toate.

273+3 locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România

Cele +3 locuri sunt propunerile mele:

Mama, tata, bunica, bunicul

Serviciul de Pașapoarte

Vama X (la alegere)

In 100 ml vino veritas

Era o vorbă despre sași: că-s ori proști, ori cu rucsac. Ăștia din comuna mea, nemțălizați între timp, nu fuseseră proști! Porțiunea de stradă principală unde stăteam noi în chirie era destul de joasă, șanțurile de scurgere dădeau de multe ori pe dinafară la ploi zdravene, iar terenul din jur era ori inundat, ori îmbibat bine cu apă. În funcție de anotimp, pământul suferea mișcări în toate direcțiile. Ba nu puteam închide poarta, ba ne chinuiam s-o deschidem, așa ”juca” terenul acela. Așa că sașii ăștia cu rucsac au gândit corect și nu și-au făcut casele la drum, ci mai retras, mai pe deal. De la casa în care locuiam și până la poarta cea nehotărâtă să tot fi fost vreo 32 metri.

În 1993, pe înserat, se întâmplă să avem niște musafiri din sat. Și ne așezăm noi pe scaune la masă, și pe masă așezăm gustări și vinișor roșu, producție locală. Și stăm noi frumușel pe scaune, dar mâinile de pe pahare și gura nu ne stau deloc. După ce terminăm de bârfit tot ce era demn de bârfit în comunitate, oaspeții dau semne că s-ar retrage spre casă, până se mai pot retrage demn, pe propriile picioare. Mai beau o gură de vin din paharul pe care tocmai apucasem să-l reumplu și-i conduc spre poartă.

După atâta vin, drumul de 32+32 metri până la poartă și înapoi trece de 45 metri la dus și de 55 metri la întors (e la deal). Scăpăm cu drag de musafiri și revenim în casă, satisfăcuți de reușita serii și de informațiile proaspăt aflate pe cale bârfitoare. Caut cu mâna paharul abandonat și dau de el. Numai că nu prea mai seamănă cu originalul. E gol! Mă uit buimac la el, apoi mă uit în jur. Eram sigur că n-am apucat să-l golesc. Nu eram în starea aia în care nu mai ești sigur de nimic. Deci, mă uit în jur și dau cu ochii de copilul pe care-l lăsasem șef de sală.

În 1993, urmașul nostru era un băiat de vreo 4 anișori, avea un păr lung, cârlionțat, blond și râdea cu el la soare. Ziua. Acum era deja noapte și el ar fi trebuit să meargă la culcare. Mă bate un gând și mi-l exprim cu voce tare:

- Măi copile, în paharul ăsta mai era vin! Nu cumva?...

- Eu l-am băut.

Copilul e cinstit, că așa l-am educat, dar asta nu ajută momentan cu nimic. Și problema este că nu trece prea mult timp până când începe să devină agitat și să facă urât! Deși mă îngrijorează efectul celor 100 ml, nu pot să nu mă întreb dacă-i al meu, că nu semănăm deloc la beție: cu mine poți prinde pești, ori ăsta micul, precocele, e agresiv și face scandal!

- Sînt beat (pe atunci nu se folosea ”sunt”, nici măcar la beție)!

Mă uit uimit la ”omul” din fața mea. De unde naiba știe ce-i aia beție, că doar e la prima din viața lui?!

- Gata, gata... Liniștește-te! Hai să mergem noi la culcare, bine?

Dă cu pumnul în masă! Incredibil! Copilul meu DĂ CU PUMNUL ÎN MASĂ, ca un profesionist!

- Din cauza ta-s beat! Din cauza ta-s beat!...

În voce i se simte toată cantitatea de reproș pe care un copil o poate arunca în fața părintelui care nu l-a lăsat la fotbal sau, dimpotrivă, nu l-a lăsat la școală, și prin asta l-a ajutat să-și rateze întreaga viață...

Foarte greu am reușit să calmăm și să culcăm copilul în seara aia. De fapt, a adormit necalmat, pe la 2 dimineața. A doua zi nu l-am lăsat să meargă mahmur la grădiniță. Nu de frică să nu ni-l ia statul, că doar nu eram în America [o să revin cândva cu două povestioare auzite de la alții pe această temă :) ], ci pentru că doream să rămânem o familie respectabilă, pilon al societății rurale.

Băiatul a supraviețuit cu viață și s-a făcut mare. Acum bea altceva, nu mai e fan al vinului roșu. Azi-mâine o să-l găsească vreuna, o să-l ia la casa ei și o să-i toarne câțiva de-ăia de 9 luni în brațe. Dacă are rucsac și un pic de noroc, n-o să-i arunce niciodată nevestei, precum mie odinioară, ”Din cauza ta-s beat!”. Prosit!

Ziua în care nu m-au răpit extratereștrii

Pentru că astăzi e sărbătoare - la mulți ani, Măriilor și Măriilor cu alte pălării (Mariana, Mărioara etc.)! - mi-am amintit de o altă sărbătoare, mai mediatizată: Crăciunul de anul trecut. A fost un Crăciun ca toate Crăciunurile care au fost... ca acela. Zăpadă lipsă, familia reunită, brad, cadouri sub brad, zeci de Santa la televizor, sarmale, friptură, salată de bou, cafele, țuică, wiskey, gin, rom, vodcă, vin, bere, cidru, lichior...

Un singur moment a făcut însă din Crăciunul 2011 un eveniment mai straniu decât Eurovisionul câștigat de Lordi. În X-failica zi de 25 decembrie 2011, la ora 12, pe când ieșisem la o tură de ars caloriile prin oraș, m-am simțit brusc precum ultimul Will Smith de pe Terra, un Will Smith cu porumbei în loc de câine. Toți concetățenii mei, băștinași și multiculturali, într-o armonie perfectă, dispăruseră! Când am observat că până și Shopping Centre-ul - ultimul refugiu al oamenilor în vremuri de criză și restriște - era pustiu, am decis că precis e vorba de o răpire în grup, nu de o excursie, iar eu fusesem sărit din schemă. Eu eram nealesul. I was alone...

Închei cu o dedicație muzicală, în ton cu imaginile de mai sus (mai puțin cu momentul zilei):

Tabloul de la Medicală

Trecuse un an de la Revoluție și aveam un examen dificil la ”Medicală”. Așteptam nervoși și intimidați să intrăm la tăiere. Mielușei. Holul în care așteptam era îngust, așezat destul de meschin, undeva la etajul Clinicilor, ceea ce nu era de niciun ajutor claustrofobiei ce se dezvolta în noi. Aveam patru colegi în examen și nu mai eram mult de cinci în așteptare. Spre deosebire de alte examene, înainte de care ne mai luam peste picior și ne serveam cu sadism unii altora subiecte imposibile, acum abandonaserăm simțul umorului, ni se topise ironia și păstram o tăcere demnă de o catedrală. Tocmai intrase în examen Dorin, sătmăreanul, care nu era la prima experiență cu Profesorul, dacă mai țin bine minte.

În tăcerea asta, descrisă cu atât talent de mine, se deschide o ușă și Decanul pășește ușor spre noi. Salutăm respectuos, ne răspunde zâmbind cu un alt salut.

- Băieți, e careva din Oradea printre voi?

Ne căutăm din priviri și ne cerem stingheriți scuze că suntem clujeni sau din altă parte a lumii, nu din Oradea.

Decanul ne zâmbește înțelegător, ne concediază din privire, ciocănește la ușă și intră în examen. Noi știam, fără să ne obosim să căutăm explicații, că există o oarecare stare de tensiune între Decan și Profesor. Tipul de relație despre care studenții din orice facultate sunt informați laconic, prin sistemul propriu și eficient de telefonie fără fir.

Nu trec multe minute și Decanul iese, ne salută din mers, cu un zâmbet mai crispat, și ne părăsește prin aceeași ușă. Peste alte câteva zeci de secunde, iese Dorin, care trece de la râs la zâmbet și înapoi la râs, spre intrigarea mirării noastre. Nu înțelegeam de ce colegul nostru spulberă atmosfera de reculegere din holul-catedrală cu hohote de râs. Și, mai ales, nu pricepeam de ce a ieșit atât de repede!

- Ai și ieșit, Dorine? Ce naiba ai făcut?

Dorin mai trage o porție sănătoasă de râs, aproape cu lacrimi, de ne face să ne întrebăm cum a reușit să-și prăjească creierul în numai câteva minute de examen...

- Deci, copii, fiți atenți ce fază! Intră Decanul în cabinet...

Și Dorin ne povestește următorul dialog, purtat dincolo de peretele înghețat:

Decanul: Bună ziua! Dragă Profesore, n-ai cumva un băiat din Oradea în examen? Vreau să trimit cu trenul un tablou la Oradea, că-l așteaptă cineva în gară și caut pe cineva care merge  azi acasă. Dacă găsim pe cineva și ești atât de bun să-i dai drumul... e un pic de grabă, că trenul pleacă peste o oră și jumătate...

Profesorul: Să vedem, domnul Decan, să vedem! [către studenți] L-ați auzit pe domnul Decan. E cineva dintre voi care merge la Oradea?

Dorin: Eu merg la Satu Mare, dar trec prin Oradea. Însă nu știu dacă nu-i prea târziu... Aș mai avea de pregătit niște bagaje...

Profesorul: Perfect! Lasă că ai suficient timp pentru bagaje, dacă pleci acum! Dă carnetul de student încoace! [scrie nota în carnet] Așa... Te-am picat! Ne revedem în toamnă. [către Decan] Domnul Decan, s-a rezolvat. V-am găsit omul care să vă ducă tabloul la Oradea.

Hospitalu' meu

În sfârșit mi s-a îndeplinit un vis din nopțile de-o viață: mi-am cumpărat cu banii cash jos propriul meu spital veterinar! Confrați, na-na-na-na-na!...muriți de ciudă!

Pe primul client - omul cu șobolani - am fost nevoit să-l trimit în altă parte. Noi nu ne ocupăm, deocamdată, cu animale mari. Dar mâine s-a programat un individ care aduce o furnică cu hernie. Succesul pare, în minusculă parte, asigurat.

Notă - După ce am încheiat acest text, mi-am dat seama că am plagiat, fără să realizez în mod conștient, din Zoolander, un film deosebit de prost, dar cu o fază excelentă, care merită plagiată! De altfel, au plagiat-o și alții...

Din nou la coadă

Dacă nu mă înșeală memoria, era vara fierbinte a lui 1995. Dacă mă înșeală, era vara fierbinte a altui an. Soare arzător, temperaturi ridicate și, mai ales, nicio picătură de ploaie. Secetă și culturi agricole compromise la țară, praf în atmosfera orașelor.

Poșta din Grigorescu era o clădire relativ mare, cu mai multe etaje (la care publicul nu prea știa ce activități se desfășoară) și un ”open plan” spațios la parter. Uneori - și destul de des - se mai stătea la coadă. Ori la coadă la alocații pentru copii, ori la coadă pentru colete, timbre, alte efecte poștale sau plata facturii telefonice. La ”copii” mi se părea de înțeles că se mai blochează traficul, din cauza părinților sau bunicilor care-și prindeau urechile și pixul în completarea filei de carnet, dar la cealaltă coadă m-am complăcut multă vreme într-o stare de derută: nu pricepeam de ce merge atât de încet, cu o medie de peste 5 minute pentru fiecare client! Până la urmă, după experiențe cel puțin lunare la acea coadă, cred că am deslușit misterul. Vina nu părea să fie atât de masiv de partea tinerei ochelariste angajate nu cu mult timp în urmă la acel ghișeu (fata mai avea momente de blocaj, care i se puteau citi cu ușurință pe ochelarii expresivi), cât părea să atârne de partea imprimantei gălăgioase, căreia-i lua un secol până tipărea o chitanță.

În fine, în vara de care povestesc, coada era compusă din vreo 15 persoane (deci de vreo 75 minute), iar eu eram - cum era de așteptat - ultimul. Erau câțiva metri până la ghișeu, dar ce departe era ghișeul! Și ce plictisită era lumea... Rareori se mai auzea câte un ”Pardon!”, când cel din spate o călca pe cea din față, în mișcarea inconștientă spre înainte.

După vreo 20 minute, cedează o doamnă:

- Vai, cum stăm și ne pierdem vremea la coadă, când avem atâtea alte lucruri de făcut! Numai pe vremea lui Ceaușescu se stătea așa la coadă!

Aproape toată lumea a clătinat ușor din cap, în semn de aprobare. Numai badea de la mijlocul rândului, cu cămașă în carouri și pălărie de paie fără carouri, prinzând momentul favorabil, se aude zicând:

- Lasă, doamnă, că era mai binie pe vremea lui Ceaușescu!

Dacă până atunci coada fusese pașnică, mioritică, liniștită, iar atmosfera din Poștă mai răcoroasă decât cea de afară, în câteva secunde totul s-a inflamat. Femeile au sărit primele cu gura pe el: că pe vremea lui Ceașcă erau numai cozi, că unele durau toată noaptea și deseori durau degeaba. Vreo doi bărbați au apucat să vorbească, printre femei, despre libertățile cetățenești...

Tovarășul nostru de coadă a suportat cu stoicism tirul din fața și din spatele său. Deși era clar în inferioritate numerică, nu avea de gând să cedeze, cu încăpățânarea tipică a celor din împrejurimile municipiului:

- Dejaba tăt vorbiți, măi uaminilor! Pă vremea lui Ceaușescu era ordine, nu era așa criminalitate, tăți uaminii aveu loc de muncă și era ordine!

Ce și-a auzit, n-are rost să mai povestesc. Cetățenii erau deja furioși pe cel care, ducând-o probabil bine pe atunci, uita de cei care o duseseră mult mai prost. În plus, era vorba și despre principii înălțătoare, gen libertate, democrație, pe care omul le ignora total. Până și cea care ajunsese prima la coadă era mai interesată în a-i scoate ochii bărbatului, decât în ochelarii ochelaristei.

Pentru aproximativ o veșnicie, bărbatul nesusținut de nimeni a amuțit, copleșit de cele pe care le categorisea probabil în minte drept țațe. Era roșu la față, tăcea mâlc, dar la cum vedeam că-i fug ochii în cap, nu părea înfrânt definitiv. Coada a continuat să-și ducă viața monotonă. S-a revenit la ”Pardon!”. Se părea că democrația a învins, în sfârșit...

Și, dintr-o dată, în tăcerea ce domnea la parterul Poștei din Grigorescu, s-a auzit argumentul suprem și irefutabil, găsit de mintea bădiucului după o căutare febrilă:

- Zâceți voi ce-oți vrea să zâceți. Un lucru-i însă clar: pă vremea lui Ceaușescu nu era așe secetă!

Nesporturi olimpice

Channel 4 ne-a prezentat aseară, într-un documentar solid (Secrets of the Pickpockets), modul cum s-a pregătit Poliția Metropolitană, încă de acum un an, pentru primirea și eventual cazarea nesportivilor ce s-au autocalificat la Olimpiada londoneză, proba pe buzunare, genți, poșete.

Pe la jumătatea emisiunii, agenții sub acoperire de la metrou și-au fixat privirea versată pe doi indivizi ce așteptau pe peron garnitura de tren, nu dădeau semne că se cunosc unul cu celălalt, dar erau foarte preocupați să-și maseze urechea, să-și mângâie nasul sau bărbia. I-au urmat în metrou și, spre surprinderea lor, din doi s-au făcut trei! Agenții, având ochiul format, au sesizat imediat că exercițiul pus la cale este din categoria și dificultatea ”blocul”, după cum era înghesuit bietul călător în vârstă. Când unul dintre nesportivi a încercat să-i palmeze telefonul mobil călătorului ce momentan nu avea nevoie de el,  fiind într-o zonă fără semnal și fără habar, agenții i-au săltat pe toți trei și i-au adunat exact în echipajul de 2+cârmaci din care aceștia nu prea doreau să arate că fac parte. Tipul cu ochelari fumurii pufnea surprins și dădea contrariat din cap a ”io-te, dom'le, ce incredibil ni se întâmplă!"

La secție, s-a constatat că sunt proaspăt aterizați la Londra, n-au mai evoluat la niciun al concurs nesportiv pe teritoriul britanic și dețin legitimații emise de o altă federație, nu de cea insulară.

Apoi li s-a explicat unde au ratat evoluția, la ce aparat telefonic și de ce li se vor acorda  numai brățări meseriașe în loc de medalii olimpice.

Unul dintre ei, cel mai priceput la limba engleză, a explicat foarte plastic întreaga situație: ”It's like Tom and Jerry. Jerry lose today..." Chiar a chicotit la final, încântat de propria filozofie de viață nesportivă. Fiecare dintre cei trei a fost depunctat ulterior cu câte 15 săptămâni...

Emisiunea s-a încheiat cu doi agenți de poliție privind dojenitor, pe ecranul unui laptop, la fotografiile unor căsoaie-palat construite pe alte meleaguri din prada obținută în concursul preolimpic.

Arătând spre una dintre fotografii, unul dintre agenți a încheiat, cu tipicul umor sec: ”I quite like this one!”. Apoi a intrat genericul de final.

N-am fost extrem de încântat de acest documentar, mai ales de la jumătate încolo. Au mai fost prezentate și niște doamne nesportive cu fuste largi, care - ce ușurare! - au scăpat fără să spună clar că provin de unde bănuiam eu. Prea mulți nesportivi se autocalifică și apoi se descalifică la Olimpiada asta! Și, din cauza lor, nu mai e loc în grila de program pentru emisiuni despre sportivii adevărați sau despre olimpicii români la chimie, matematică sau mai știu eu ce altă disciplină. Noroc că mai apare din când în când Nadia. Și pentru că Nadia noastră e... spotless, asta te face să-ți aduci aminte cu mândrie că ești român și că ai tot dreptul să ții capul sus în țara ce găzduiește Olimpiada!