In 100 ml vino veritas

Era o vorbă despre sași: că-s ori proști, ori cu rucsac. Ăștia din comuna mea, nemțălizați între timp, nu fuseseră proști! Porțiunea de stradă principală unde stăteam noi în chirie era destul de joasă, șanțurile de scurgere dădeau de multe ori pe dinafară la ploi zdravene, iar terenul din jur era ori inundat, ori îmbibat bine cu apă. În funcție de anotimp, pământul suferea mișcări în toate direcțiile. Ba nu puteam închide poarta, ba ne chinuiam s-o deschidem, așa ”juca” terenul acela. Așa că sașii ăștia cu rucsac au gândit corect și nu și-au făcut casele la drum, ci mai retras, mai pe deal. De la casa în care locuiam și până la poarta cea nehotărâtă să tot fi fost vreo 32 metri.

În 1993, pe înserat, se întâmplă să avem niște musafiri din sat. Și ne așezăm noi pe scaune la masă, și pe masă așezăm gustări și vinișor roșu, producție locală. Și stăm noi frumușel pe scaune, dar mâinile de pe pahare și gura nu ne stau deloc. După ce terminăm de bârfit tot ce era demn de bârfit în comunitate, oaspeții dau semne că s-ar retrage spre casă, până se mai pot retrage demn, pe propriile picioare. Mai beau o gură de vin din paharul pe care tocmai apucasem să-l reumplu și-i conduc spre poartă.

După atâta vin, drumul de 32+32 metri până la poartă și înapoi trece de 45 metri la dus și de 55 metri la întors (e la deal). Scăpăm cu drag de musafiri și revenim în casă, satisfăcuți de reușita serii și de informațiile proaspăt aflate pe cale bârfitoare. Caut cu mâna paharul abandonat și dau de el. Numai că nu prea mai seamănă cu originalul. E gol! Mă uit buimac la el, apoi mă uit în jur. Eram sigur că n-am apucat să-l golesc. Nu eram în starea aia în care nu mai ești sigur de nimic. Deci, mă uit în jur și dau cu ochii de copilul pe care-l lăsasem șef de sală.

În 1993, urmașul nostru era un băiat de vreo 4 anișori, avea un păr lung, cârlionțat, blond și râdea cu el la soare. Ziua. Acum era deja noapte și el ar fi trebuit să meargă la culcare. Mă bate un gând și mi-l exprim cu voce tare:

- Măi copile, în paharul ăsta mai era vin! Nu cumva?...

- Eu l-am băut.

Copilul e cinstit, că așa l-am educat, dar asta nu ajută momentan cu nimic. Și problema este că nu trece prea mult timp până când începe să devină agitat și să facă urât! Deși mă îngrijorează efectul celor 100 ml, nu pot să nu mă întreb dacă-i al meu, că nu semănăm deloc la beție: cu mine poți prinde pești, ori ăsta micul, precocele, e agresiv și face scandal!

- Sînt beat (pe atunci nu se folosea ”sunt”, nici măcar la beție)!

Mă uit uimit la ”omul” din fața mea. De unde naiba știe ce-i aia beție, că doar e la prima din viața lui?!

- Gata, gata... Liniștește-te! Hai să mergem noi la culcare, bine?

Dă cu pumnul în masă! Incredibil! Copilul meu DĂ CU PUMNUL ÎN MASĂ, ca un profesionist!

- Din cauza ta-s beat! Din cauza ta-s beat!...

În voce i se simte toată cantitatea de reproș pe care un copil o poate arunca în fața părintelui care nu l-a lăsat la fotbal sau, dimpotrivă, nu l-a lăsat la școală, și prin asta l-a ajutat să-și rateze întreaga viață...

Foarte greu am reușit să calmăm și să culcăm copilul în seara aia. De fapt, a adormit necalmat, pe la 2 dimineața. A doua zi nu l-am lăsat să meargă mahmur la grădiniță. Nu de frică să nu ni-l ia statul, că doar nu eram în America [o să revin cândva cu două povestioare auzite de la alții pe această temă :) ], ci pentru că doream să rămânem o familie respectabilă, pilon al societății rurale.

Băiatul a supraviețuit cu viață și s-a făcut mare. Acum bea altceva, nu mai e fan al vinului roșu. Azi-mâine o să-l găsească vreuna, o să-l ia la casa ei și o să-i toarne câțiva de-ăia de 9 luni în brațe. Dacă are rucsac și un pic de noroc, n-o să-i arunce niciodată nevestei, precum mie odinioară, ”Din cauza ta-s beat!”. Prosit!