2 august 2012

8 ani

Pe Clinicilor am dus-o pe maică-mea. Tumoarea era parșivă. Stătea pitită în lichidul pleural și lucra. Doar o idee la început, o umbră pe prima radiografie. Dar suficient de vizibilă pentru ochiul versat al medicului specialist. M-a luat deoparte și mi-a arătat-o. Știa că o să înțeleg, dar că maică-mea nu trebuie să înțeleagă.
După puncție, a doua radiografie o expunea în toată hidoșenia ei. Presa jumătate de plămân. Cred că dreptul. Nu mai țin minte.
Mi s-a spus că ultima soluție este doctorul Cutare. Cuțitul. Fără alte exprimări în luni ale speranței de viață. Cu un zâmbet strâmb pe față am liniștit-o pe mama că nu-i mare lucru, că e doar un chist ce trebuie extirpat. M-a crezut sau doar s-a făcut că mă crede. Nu i-am prins reacția. Eu mă uitam deja în altă parte. În stânga. Sau în dreapta. Nu mai țin minte.
Nu știu de ce, doctorul Cutare mi s-a părut că seamănă cu un frizer aflat momentan în lipsă de clienți. Poate pentru modul cum se plimba pe coridoare, calm, lejer, fără griji și preocupări majore, cu mâinile înfundate temeinic în buzunarele halatului. Halatul avea mâneci foarte scurte. Nu știu de ce.
- Să știți că trebuie ceva și pentru ceilalți din echipă... Anesteziști, asistente..., m-a atenționat, în atmosfera liniștită a cabinetului, când am scos din buzunar plicul ce reglează de obicei detaliile. În plic era „ceva” sau chiar mai mult. Sigur nu era prea mult. Niciodată nu e.
- Dom' doctor, vă dați seama că mi-ar fi cam greu să ies pe coridor, să iau angajații spitalului la rând și să-i întreb dacă vor participa sau nu la operația lui maică-mea! V-aș ruga să vă ocupați dumneavoastră de acest aspect...
Acestea fiind rezolvate, mi s-a explicat procedura, s-a stabilit data și ora.
Operația a durat vreo 3 ore bune. M-am plimbat prin curtea spitalului, aruncându-mi din minut în minut privirea spre etajul salonului, de parcă așteptam să apară mama la fereastră, făcându-mi semnul victoriei. Sau măcar al egalului.
Operația a reușit, aproape ca întotdeauna. Mama a fost mutată în alt salon, post-operatoriu. Peste câteva zile i-am dus compot. Nu te duci la spital fără compot, e o regulă. Deja se ridicase din pat și umbla cu grijă câțiva metri. Întreba ce fac câinii. A fost foarte mulțumită când a aflat că amândoi sunt tot grași. Peste alte două zile era și mai sprintenă. Încerca să ne facă să înțelegem cum parcă i s-a luat o piatră de pe respirație. Cred și eu! Mă rog, credeam atunci.
Sâmbătă, 31 iulie, ni s-a spus că luni va fi externată. Să venim cu mașina. Și fără compot. Nu știu de ce, mama părea mai tăcută, fără prea mare chef. Chiar ne-a hâșâit la un moment dat:
- Hai, mergeți acum acasă, că vreau să mă odihnesc! Ne vedem luni...
Probabil se gândea deja că trebuie să vadă de roșii la grădină, să smulgă buruienile, să dea de mâncare la câini, deși nu slăbiseră. Parcă se grăbea să se facă bine.
Luni, 2 august, am primit un telefon, deși nu-mi place să primesc telefoane. Era destul de devreme. Nu cred că era trecut de ora 8. Doamna sau domnișoara doctor de la anestezie mi-a povestit tremurat, așa, cum a putut, cu multe pauze și destul chin, că maică-mea a intrat pe contrasensul vieții dimineața devreme și n-a mai putut fi salvată, chiar dacă s-a făcut tot ce s-a putut. Cum se face de obicei. Am pus telefonul în furcă, fără să știu exact cu cine am vorbit. Sau poate doar am ascultat. Nu mai știu. E o veșnicie de când am pus telefonul jos.
M-a trezit din anestezia generală un alt telefon. Era taică-meu:
- Eu sunt gata, îmbrăcat. Când mergem la spital, că nu mai am răbdare?!
Din păcate, maică-mea uitase că trebuie să ne vedem luni. Cât de aproape ai fost, mamă, să mori acasă! Cât de aproape...


2 comentarii:

  1. Am inghitit in sec Dinu,am inghitit in sec ca sa imi inghit un nod in gat care mi s-a ridicat citindu-ti povestea...Si stii de ce? Fiindca am retrait (bine nu in aceleasi amanunte) povestea traita de mine acum 18 ani...Aceeiasi poveste deosebirea facandu-o doar faptul ca mama a ajuns acasa...In rest aceleasi trairi...aceeiasi operatie,aceleasi incurajari,spital,medici...verdict,final. Dar viata merge inainte si desi stiu ca suna fals si oarecum intr-un limbaj de lemn important e ca nu i-am uitat . Numa bine Dinu !

    RăspundețiȘtergere
  2. n am fost un om 100 la 100.mama mea nici nu stiu daca a primit citeva procente din mine.normal ca nevestele si copiii si au luat si ei partea de procente.regret enorm ca nu am putut fi 100% cu fiecare dintre astia ai mei,pentru ca ma impart cam cum vor ei.foarte scirbos e ca mai sint si multi magari si porci de ciini care mi fura din procente.
    de aia o poveste ca a ta ma intristeaza adinc.as vrea ca mama mea sa fie nemuritoare.asa cum ai vrut si tu.
    greu de comentat la ce ai scris.
    si cind se intimpla, atunci viata merge inainte,dar nu ca inainte

    RăspundețiȘtergere