Din nou la coadă

Dacă nu mă înșeală memoria, era vara fierbinte a lui 1995. Dacă mă înșeală, era vara fierbinte a altui an. Soare arzător, temperaturi ridicate și, mai ales, nicio picătură de ploaie. Secetă și culturi agricole compromise la țară, praf în atmosfera orașelor.

Poșta din Grigorescu era o clădire relativ mare, cu mai multe etaje (la care publicul nu prea știa ce activități se desfășoară) și un ”open plan” spațios la parter. Uneori - și destul de des - se mai stătea la coadă. Ori la coadă la alocații pentru copii, ori la coadă pentru colete, timbre, alte efecte poștale sau plata facturii telefonice. La ”copii” mi se părea de înțeles că se mai blochează traficul, din cauza părinților sau bunicilor care-și prindeau urechile și pixul în completarea filei de carnet, dar la cealaltă coadă m-am complăcut multă vreme într-o stare de derută: nu pricepeam de ce merge atât de încet, cu o medie de peste 5 minute pentru fiecare client! Până la urmă, după experiențe cel puțin lunare la acea coadă, cred că am deslușit misterul. Vina nu părea să fie atât de masiv de partea tinerei ochelariste angajate nu cu mult timp în urmă la acel ghișeu (fata mai avea momente de blocaj, care i se puteau citi cu ușurință pe ochelarii expresivi), cât părea să atârne de partea imprimantei gălăgioase, căreia-i lua un secol până tipărea o chitanță.

În fine, în vara de care povestesc, coada era compusă din vreo 15 persoane (deci de vreo 75 minute), iar eu eram - cum era de așteptat - ultimul. Erau câțiva metri până la ghișeu, dar ce departe era ghișeul! Și ce plictisită era lumea... Rareori se mai auzea câte un ”Pardon!”, când cel din spate o călca pe cea din față, în mișcarea inconștientă spre înainte.

După vreo 20 minute, cedează o doamnă:

- Vai, cum stăm și ne pierdem vremea la coadă, când avem atâtea alte lucruri de făcut! Numai pe vremea lui Ceaușescu se stătea așa la coadă!

Aproape toată lumea a clătinat ușor din cap, în semn de aprobare. Numai badea de la mijlocul rândului, cu cămașă în carouri și pălărie de paie fără carouri, prinzând momentul favorabil, se aude zicând:

- Lasă, doamnă, că era mai binie pe vremea lui Ceaușescu!

Dacă până atunci coada fusese pașnică, mioritică, liniștită, iar atmosfera din Poștă mai răcoroasă decât cea de afară, în câteva secunde totul s-a inflamat. Femeile au sărit primele cu gura pe el: că pe vremea lui Ceașcă erau numai cozi, că unele durau toată noaptea și deseori durau degeaba. Vreo doi bărbați au apucat să vorbească, printre femei, despre libertățile cetățenești...

Tovarășul nostru de coadă a suportat cu stoicism tirul din fața și din spatele său. Deși era clar în inferioritate numerică, nu avea de gând să cedeze, cu încăpățânarea tipică a celor din împrejurimile municipiului:

- Dejaba tăt vorbiți, măi uaminilor! Pă vremea lui Ceaușescu era ordine, nu era așa criminalitate, tăți uaminii aveu loc de muncă și era ordine!

Ce și-a auzit, n-are rost să mai povestesc. Cetățenii erau deja furioși pe cel care, ducând-o probabil bine pe atunci, uita de cei care o duseseră mult mai prost. În plus, era vorba și despre principii înălțătoare, gen libertate, democrație, pe care omul le ignora total. Până și cea care ajunsese prima la coadă era mai interesată în a-i scoate ochii bărbatului, decât în ochelarii ochelaristei.

Pentru aproximativ o veșnicie, bărbatul nesusținut de nimeni a amuțit, copleșit de cele pe care le categorisea probabil în minte drept țațe. Era roșu la față, tăcea mâlc, dar la cum vedeam că-i fug ochii în cap, nu părea înfrânt definitiv. Coada a continuat să-și ducă viața monotonă. S-a revenit la ”Pardon!”. Se părea că democrația a învins, în sfârșit...

Și, dintr-o dată, în tăcerea ce domnea la parterul Poștei din Grigorescu, s-a auzit argumentul suprem și irefutabil, găsit de mintea bădiucului după o căutare febrilă:

- Zâceți voi ce-oți vrea să zâceți. Un lucru-i însă clar: pă vremea lui Ceaușescu nu era așe secetă!