11 septembrie 2012

9/11

11 Septembrie. La ora la care se trezeau cei de peste ocean, noi eram deja saturați de muncă. Țin minte că eram la subsol, sub linia de tăiere, și-i țineam de urât celui mai singuratic român din abator, cel care golea de conținut rumenele. Omul spinteca rumenele, iar apoi ridica de ele ca de fiarele dintr-o sală de fitness, golind conținutul stomacal. Era muncă grea, care necesita și forță și rapiditate. Omul era singur, trebuia să răzbească. Rumenele coborau pe tobogan ca la un acquapark și aterizau pe masa de inox cu o bufnitură gravă, ca niște hipopotami. Românul mă întreba întotdeauna când treceam pe la el: ”Câte mai sunt?”. ”Au trecut 200”. ”Aha! Ne apropiem de jumătate...”
Mă bate cineva pe umăr. E mecanicul de întreținere, un bavarez imens, cu o statură de Hulk Hogan, dar cu alt gen de mustață. E precipitat, surescitat și încearcă să mă pună la curent cu ultimele noutăți. Omul vorbește însă în dialect, agitat, pe ”rapid”, așa că nu înțeleg mare lucru: americani, NY, avioane, teroriști, turnuri, booom! Simt că e ceva neobișnuit, ceva s-a întâmplat la americani, dar nu realizez gradul de gravitate. Bavarezul chicotește, ochii-i joacă în orbite, pare amuzat ca la o glumă bună. Pleacă și mă lasă în ceață. Nu-s foarte surprins de reacția lui. Știu că nemții nu-i iubesc pe americani. De câte ori le aduci aminte de Planul Marshall, privirea li se întunecă, se lasă tăcerea, iar apoi schimbă subiectul. Nu le place să admită că n-au ieșit chiar singuri din rahat.
Nu peste mult timp am un tablou ceva mai bine zugrăvit, deși-mi lipsesc imaginile vizuale. Restul informațiilor ne parvin rapid, via radio. E grav! ”Hulk” n-ar fi trebuit să se bucure.
Azi e și zi de salariu, așa că toată lumea așteaptă cu nerăbdare seara. ”Câte mai sunt?”. ”Imediat intră ultimele 40”. ”Oooo, ce bine! S-a mai dus o zi. Să vină banii!!!”. Eu nu-s chiar atât de extaziat. După aproape un an de liniște și armistițiu, ”Dom' Profesor” pune la cale o nouă încercare de a ciupi oamenii la salariu. Nu mult: câte 200-300 mărci de persoană! M-a pus în temă în pauza de masă. Sunt total nemulțumit. I-am atras atenția în urmă cu două luni să nu accepte penalizările neamțului, proprietarul abatorului, care încerca să-și acopere pe spatele nostru niște pierderi masive, provocate doar de tâmpenia lui (povestea asta, în curând). ”Dom' Profesor” este însă total timorat de neamț, habar nu are cum să-i țină piept. În prima lună a suportat penalizarea din profitul propriu, că era doar un mizilic. În următoarea, cu neamțul învățat prost, ”Dom' Profesor” s-a trezit cu o sumă deranjantă imputată de neamț, pe care nu-i mai convenea s-o acopere din propriul buzunar, așa că se gândea că-i mai convenabil și mai sănătos s-o împartă la 52 măcelari.
Bineînțeles că i-am pus pe oameni în gardă. Nu era prima dată când le atrăgeam atenția că li se pregătește ceva. Doar eu eram obligat să lucrez cu oameni nemulțumiți, nu ”Dom' Profesor”. Acesta se limita să-și care acasă profitul, deloc de neglijat. Și oamenii au reacționat prost, ca de obicei. Nu-i loc de eleganță și politețe când vrei să futizezi niște măcelari la bani! Într-un fel, admiram curajul lui ”Dom' Profesor”, o persoană de statură mică, aflată deja la o anumită vârstă. Trebuia să ai o doză mare de curaj să intri în mijlocul atâtor măcelari înarmați cu cuțite ascuțite și să le spui că le tai din salarii! Dar, cum aveam noi o vorbă mai demult, ce nu face românul pentru bani?!
Băieții au început scandalul. L-au amenințat că dacă nu-și văd toate mărcuțele (aveam un sistem de monitorizare prin care-și puteau calcula singuri salariul, aproape la fix), de mâine nu se mai prezintă la lucru. Succesul șantajul era garantat. Groaza de o grevă, cu toate complicațiile ce ar fi decurs din ea, îl paraliza pe ”Dom' Profesor”. Se întâmplase în trecut de vreo 2-3 ori, nu vedeam de ce ar fi acum altfel. Patronul român n-avea, din start, nicio șansă. Mă întrebam doar când o să-și învețe lecția...
Oamenii s-au agitat, au vorbit apăsat și cu obidă, unul după altul sau unul peste altul, au amenințat, s-au răcorit și, brusc, au tăcut. Așteptau reacția patronului și, mai ales, declarația de capitulare. Părea o scenetă în care fiecare-și cunoaște deja rolul.
”Dom' Profesor” a tăcut puțin, privind în gresie. Apoi, a ridicat privirea încet, morometic, și a privit circular la măcelarii asudați. Cu fața marcată de suferință a declamat cu grijă, cu intonație și cu toată morga de care era capabil, în fața audienței formate din 52 ”studenți”: ”Oameni buni... Astăzi, 11 septembrie 2001, în Statele Unite ale Americii a avut loc cel mai mare și mai grav atac terorist din istoria omenirii! Mii de americani nevinovați și-au pierdut viața. Întreaga lume e în stare de șoc. Și într-o astfel de zi voi vă plângeți pentru o simplă penalizare la salariu?!”
Liniștea a mai continuat încă vreo 5-6 secunde, probabil din inerție. Victimele de peste ocean meritau măcar un minim de respect, câteva secunde de reculegere. Apoi au început hohotele de râs. Măcelarii nu sunt niște oameni chiar atât de simpli cum s-ar crede. Pricep mai multe decât munca, mâncatul, băutut și dormitul. Printre hohotele de râs, cineva a pus punct seratei de teatru: ”Dom'le, da' știu că ai tupeu! Ești absolut extraordinar! Da' acuma, fă bine și dă-ne banii! Toți!”. Și exact asta s-a întâmplat.

7 septembrie 2012

I Want To Ride My Bicycle (varianta în limba germană)

Românii care activează pentru o perioadă determinată de timp în străinătate au o slăbiciune aparte pentru biciclete. Deoarece n-au șanse prea mari să-și permită luxul unui vehicul pe patru roți, bicicleta devine principalul mijloc de locomoție pentru cei care nu vor să rămână tot week-endul închiși în cameră cu 20 doze de bere ieftină. Iar în Germania, unde traseele pentru bicicliști sunt atât de grijuliu tratate, ”datul” pe bicicletă e chiar o mare plăcere.
Nici oamenii mei nu făceau excepție. Parcarea din fața ”bombei” în care eram cazați se aglomera cu biciclete din ce în ce mai tunate. Pe bicicletă se mergea la cumpărături, la Flohmarkt (târgul de vechituri) sau la popasul turistic din pădure, la o porție de cârnați bavarezi și o bere... nouă. În târgul de vechituri de care pomeneam, spre deosebire de alte colțulețe de Germania, românii erau bine priviți. Când era vreme frumoasă, cu soare plin și fără risc de ploaie, puteai să-i auzi pe nemții care încercau să se scape de niște lucruri în plus prin casă cum se încurajează: ”Azi o să avem vânzare ca lumea! E vreme bună și o să vină mulți români. Românii ăștia au o grămadă de bani!”
Revin la biciclete, că doar pornisem la scris cu gândul la ele. V-am povestit deja aici cum pătrundeam noi dimineața devreme în Münchenul adormit. Într-o astfel de dimineață, deschizând pe jumătate ochii la apropierea de zidurile abatorului, am observat un lucru care mi-a atras atenția prin lipsa de logică. În prima intersecție, pe colțul dinspre zidul abatorului, legată de balustrada de protecție rutieră, o bicicletă super, țâță de mâță! De ce și-ar lega cineva o astfel de bicicletă, care numai că nu strigă de scumpă ce e, pe partea opusă a străzii pe care locuiește? Deja începea să mi se contureze în minte răspunsul, când am ajuns la următoarea intersecție. O altă bicicletă, soră de generație cu prima, legată sumar în aceeași poziție! Hmmm... Alles klar!
Dau urgent deșteptarea în autobuzul cu măcelari adormiți. Unii fac gât că-i trezesc înainte de destinație, dar n-am timp pentru vociferări. Le arăt bicicleta meseriașă și le spun că mai este una, mai încolo, țâța de mâță:
- Băieți, vedeți bicicletele ăstea p...oase? Acolo le-am găsit la venire, acolo vreau să le văd și la plecare! Pentru cei care poate n-au înțeles mesajul, țin să precizez că pe mine n-o să mă vedeți venind să vă consolez la secție!...
La plecare, bicicletele erau nemișcate, semn că băieții mei nu erau proști. Le-am mai admirat încă două dimineți și două seri, apoi au dispărut brusc, amândouă. Nu știu dacă altă nație a mușcat momeala sau ”bicicliștii” s-au mutat în altă intersecție. Important e că erau două tentații mai puțin pe suprafața Bavariei.
La câteva seri după eveniment, ne vizitează ”Moldoveanu”, cel care efectua transporturi de pachete în România pentru conaționalii săi și, mai ales, pentru bani. Încărcase jumătate de camionetă de la constructori, iar noi eram ultimii pe ruta spre patrie. Povesteam, în timp ce șoferul cântărea pachetele, taxa expeditorii și umplea mijlocul de transport. Erau trimise în țară combine muzicale și televizoare cumpărate din târgul de vechituri sau de la azilanții albanezi, baxuri de cafea, dulciuri... tot ce le trecea oamenilor prin cap că merită să trimită familiei. Bineînțeles, plecau și biciclete, foarte bune și în România, mai ales în mediul rural. Nu se compară nimic cu o bicicletă cu schimbător Shimano cu 18 trepte pentru mers la sapă...
”Moldoveanu” pare obișnuit cu așteptarea și drumurile lungi. Știe să-și planifice minuțios călătoriile. Nu de alta, dar e obligat să ajungă în vamă când lucrează o anumită tură. E important să dea peste o tură, nu peste niște nebuni, că așa-i în șah... Se uită la ceas, strigă la șofer să se miște mai repede, apoi pufnește agasat și-mi arată un ziar local:
- Uite ce scriu ăștia: ”În acest an s-a înregistrat o creștere alarmantă a furturilor de biciclete de pe raza orașului München. În ultimele 6 luni au fost înregistrate 3.000 plângeri ale proprietarilor de biciclete păgubiți...” La naiba! Auzi, 3.000 biciclete! Se pare că am concurență. Eu n-am transportat spre țară mai mult de 2.000!

PS. În 2002, pe când eram deja în România, am văzut la un jurnal de știri că unui cetățean român (cu domiciliul pe undeva prin Moldova) i s-a confiscat în vamă o camionetă plină cu pachete trimise de muncitorii români familiilor din țară. Se pare că ”șahistul” greșise flagrant deschiderea și dăduse cu regina peste niște nebuni în loc de tură.

3 septembrie 2012

Righty's Web

01 septembrie 2012
De mai bine de un an, un păianjen și-a găsit casă și servici în oglinda retrovizoare din dreapta a mașinii mele. La scurt timp, un altul a apărut la cea din stânga, ajuns acolo parcă la recomandarea primului.  Cine știe, or fi având un sistem special de comunicare, ca delfinii. Le distrug în fiecare dimineață pânza de muncă, dar ei nu-s de văzut. Stau pitiți undeva în spatele oglinzilor, protejați de carcase. Sunt deștepți și parșivi, nu-i poți captura. Știu că degetul omul nu-i un pulpan de muscă.
Pe cel din dreapta îl mai văd scoțând limba la mine când conduc regulamentar, cu maxim 70 mile pe oră, pe autostradă. Iese din dormitor și se uită liniștit la trafic. E vitezoman și am observat că adoră să depășesc Jaguaruri și camioane. Pe autostradă nu-i e frică de mine, mă lasă să-l studiez. Știe că n-o să încerc să-l vânez la viteza aia. Deja mă enervează, mult mai mult decât cel din stânga. De câte ori mă asigur în retrovizoare ca să trec pe următoarea bandă, dau cu ochii de sfecla lui urâtă și picioarele lui strâmbe.

02 septembrie 2012
Aștept în mașină, în parcarea de la Boots. N-am mai mult de 5 minute de așteptat, așa că n-apuc să dau din picioare, plictisit. La un moment dat, îl văd pe Lefty (păianjenul din stânga) cum coboară până la jumătatea oglinzii, să testeze puterea razelor solare. Pe ăsta-l văd mult mai rar, așa că ocazia nu trebuie ratată. Mă apropii tiptil, ca un crocodil, de geamul din stânga, pregătit să țâșnesc precum un scorpion. În momentul când încep să cobor geamul electric din stânga, Lefty galopează instantaneu și dispare în locuința sa. De fapt, a mea, că eu plătesc taxă de drum și asigurare. Realizez că nu avusesem din start nicio șansă. Lefty nu-și asumă riscuri necalculate. Nu-i nimic, o să mă răzbun mâine dimineață la prima oră, o să-i distrug pânza și o să-l las nemâncat până spre seară.
Tocmai îmi luasem gândul de la Lefty, când rămân uimit. Un eveniment de o raritate strigătoare la cer. De partea cealaltă, Righty ieșise și el la soare, pentru prima dată la viteza de 0 mile pe oră! Ocazia era ideală, pentru că geamul din dreapta mea era coborât total! Venise ziua!...
Aici trebuie să specific că, dintr-o filozofie sănătoasă de viață, dar și prin prisma meseriei, nu sunt un criminal de animale. Nu am obiceiul să omor ființe animaliere decât accidental, încercând să le tratez. Așa și cu păianjenii, al căror rol de sanitari ai lumii muscăraie e bine stabilit în natură și la oraș. Nu doream moartea păianjenilor, mai ales că văzusem și prima parte din Charlotte’s Web (Rating: 6.5/10 pe IMDb). Așadar, nu intenționam să-l neantizez pe Righty, ci căutam o tactică cât mai netraumatizantă de evacuare a lui din locuință. Și am ales să folosesc un semn de carte. Cu o mișcare de o chirurgicalitate desăvârșită l-am măturat pe Righty de pe fața oglinzii. Nici n-a știut ce l-a lovit. În mai puțin de un minut părăseam parcarea, lăsându-l pe Righty să prade altă mașină. Bye, bye, Righty! Sau, mai bine zis, adieu!

03 septembrie 2012
Deschid ușa, ies din casă, închid ușa, încui ușa. Mă îndrept spre mașină. Lefty a muncit toată noaptea. Degeaba! Rad dintr-o mișcare minunăție de pânză. Dietă fără carne, puișor! Sfatul medicului. Ocolesc mașina și deschid ușa șoferului, adică a mea (v-am zis că în UK au pus volanul greșit, în brațele ”mortului”?). Dau să intru, când ceva îmi atrage atenția. Pe toată oglinda retrovizoare din dreapta, ditamai pânza de păianjen țesută peste noapte, ca în filmele de groază. Rămân înțepenit. Nu știu ce mă șochează mai tare: cum naiba s-a întors Righty, cum sărăcie poate fi un păianjen atât de inteligent încât să cunoască limba română sau faptul că e agramat, deci nu-i chiar așa de inteligent? Țesuse ”ȚAPĂ, FRAERE”, fără ”e” și fără ”i”.

1 septembrie 2012

La shopping cu fpR

Vă jur că întâmplarea nu-i inventată! E reală, mai veche de un an și mi-am amintit de ea când am citit în ziarele de pe net că în România e nuntă mare.
Intrasem într-un magazin ce vindea mobilă donată în scopuri caritabile. Nu țin minte dacă o făcusem din plictiseală sau căutam ceva anume, care să se potrivească prin casă. Voluntarele care se ocupau de magazin erau două doamne trecute de 60 ani, ce emanau bune maniere și bună dispoziție. Mai precis, erau pe chat una cu cealaltă.
În timp ce mă plimbam printre mese, scaune, paturi, fotolii și dulăpioare, sună telefonul. Una dintre doamne răspunde, are o conversație de aproape un minut - la care, din politețe, nu trag cu urechea - și apoi așează telefonul în suportul său, că nu-i pot zice furcă. Eu dau să mă evacuez din magazin, cu mâna goală, și trec pe lângă biroul la care ședeau doamnele respective, pregătit să-mi iau un rămas bun însoțit de zâmbetul meu ucigător, situat la limita dintre șarmant și rânjet. Doamna ce tocmai închisese telefonul are însă alte preocupări, nu-mi recepționează privirea, așa că încetinesc pasul. Doar nu pot pleca fără să salut cum scrie la carte. Doamna începe să râdă și se adresează colegei:
- N-o să-ți vină să crezi ce dorea tipa de la telefon! Întreba dacă nu cumva avem de vânzare un scaun electric pentru un invalid din familie! Auzi? Scaun electric!!!
Acum râd amândouă, de încep să li se umezească ochii dincolo de ochelari. Ridică privirea și parcă mă cuprind și pe mine în cercul lor de femei care se amuză în ultimul hal. Băgat în seamă, nu mă rabd să nu contribui și eu cu o glumiță, fără să-mi dau seama că englezoaicele or fi fiind monarhiste și n-au cum s-o priceapă:
- Nu vă supărați, cine era la telefon? Nu cumva era EBA?
- Eba?... Cine e Eba?...
Distinsa doamnă se oprește din râs și se uită intrigată la mine. Sunt dator cu o explicație, doar nu poți întrerupe râsul unor doamne fără un motiv serios.
- EBA e fiica președintelui României.
Acum nu mai râde nici colega de magazin. Se uită amândouă la mine ca la un ciudat. Ca la E.T. sau ca la Yeti, tot un drac. Și una dintre el exprimă cu voce tare nedumerirea care le macină pe amândouă:
- Nu înțeleg... De ce ar suna fiica președintelui României la noi la magazin, să caute un scaun electric?!...
Renunț să mai explic, îngrozit că nu voi reuși să trec peste bariera culturală dintre cele două popoare. Mă încearcă regretele că mi-am dat drumul la gură, ca o țață între doamne. Rânjesc dulce, cât pot de larg, salut frumos, mă prefac cu gesturi expresive că mă grăbesc foarte tare undeva și timpul de vâjâit prin magazine mi-a expirat brusc și le părăsesc pe distinsele doamne înainte să apuce să mă mai întrebe dacă nu cumva eu i-am dat numărul lor de telefon lui EBA și, mai ales, pe cine are de gând să execute...

fpR = fiica președintelui României