11 Septembrie. La ora la care se trezeau cei de peste ocean, noi eram deja saturați de muncă. Țin minte că eram la subsol, sub linia de tăiere, și-i țineam de urât celui mai singuratic român din abator, cel care golea de conținut rumenele. Omul spinteca rumenele, iar apoi ridica de ele ca de fiarele dintr-o sală de fitness, golind conținutul stomacal. Era muncă grea, care necesita și forță și rapiditate. Omul era singur, trebuia să răzbească. Rumenele coborau pe tobogan ca la un acquapark și aterizau pe masa de inox cu o bufnitură gravă, ca niște hipopotami. Românul mă întreba întotdeauna când treceam pe la el: ”Câte mai sunt?”. ”Au trecut 200”. ”Aha! Ne apropiem de jumătate...”
Mă bate cineva pe umăr. E mecanicul de întreținere, un bavarez imens, cu o statură de Hulk Hogan, dar cu alt gen de mustață. E precipitat, surescitat și încearcă să mă pună la curent cu ultimele noutăți. Omul vorbește însă în dialect, agitat, pe ”rapid”, așa că nu înțeleg mare lucru: americani, NY, avioane, teroriști, turnuri, booom! Simt că e ceva neobișnuit, ceva s-a întâmplat la americani, dar nu realizez gradul de gravitate. Bavarezul chicotește, ochii-i joacă în orbite, pare amuzat ca la o glumă bună. Pleacă și mă lasă în ceață. Nu-s foarte surprins de reacția lui. Știu că nemții nu-i iubesc pe americani. De câte ori le aduci aminte de Planul Marshall, privirea li se întunecă, se lasă tăcerea, iar apoi schimbă subiectul. Nu le place să admită că n-au ieșit chiar singuri din rahat.
Nu peste mult timp am un tablou ceva mai bine zugrăvit, deși-mi lipsesc imaginile vizuale. Restul informațiilor ne parvin rapid, via radio. E grav! ”Hulk” n-ar fi trebuit să se bucure.
Azi e și zi de salariu, așa că toată lumea așteaptă cu nerăbdare seara. ”Câte mai sunt?”. ”Imediat intră ultimele 40”. ”Oooo, ce bine! S-a mai dus o zi. Să vină banii!!!”. Eu nu-s chiar atât de extaziat. După aproape un an de liniște și armistițiu, ”Dom' Profesor” pune la cale o nouă încercare de a ciupi oamenii la salariu. Nu mult: câte 200-300 mărci de persoană! M-a pus în temă în pauza de masă. Sunt total nemulțumit. I-am atras atenția în urmă cu două luni să nu accepte penalizările neamțului, proprietarul abatorului, care încerca să-și acopere pe spatele nostru niște pierderi masive, provocate doar de tâmpenia lui (povestea asta, în curând). ”Dom' Profesor” este însă total timorat de neamț, habar nu are cum să-i țină piept. În prima lună a suportat penalizarea din profitul propriu, că era doar un mizilic. În următoarea, cu neamțul învățat prost, ”Dom' Profesor” s-a trezit cu o sumă deranjantă imputată de neamț, pe care nu-i mai convenea s-o acopere din propriul buzunar, așa că se gândea că-i mai convenabil și mai sănătos s-o împartă la 52 măcelari.
Bineînțeles că i-am pus pe oameni în gardă. Nu era prima dată când le atrăgeam atenția că li se pregătește ceva. Doar eu eram obligat să lucrez cu oameni nemulțumiți, nu ”Dom' Profesor”. Acesta se limita să-și care acasă profitul, deloc de neglijat. Și oamenii au reacționat prost, ca de obicei. Nu-i loc de eleganță și politețe când vrei să futizezi niște măcelari la bani! Într-un fel, admiram curajul lui ”Dom' Profesor”, o persoană de statură mică, aflată deja la o anumită vârstă. Trebuia să ai o doză mare de curaj să intri în mijlocul atâtor măcelari înarmați cu cuțite ascuțite și să le spui că le tai din salarii! Dar, cum aveam noi o vorbă mai demult, ce nu face românul pentru bani?!
Băieții au început scandalul. L-au amenințat că dacă nu-și văd toate mărcuțele (aveam un sistem de monitorizare prin care-și puteau calcula singuri salariul, aproape la fix), de mâine nu se mai prezintă la lucru. Succesul șantajul era garantat. Groaza de o grevă, cu toate complicațiile ce ar fi decurs din ea, îl paraliza pe ”Dom' Profesor”. Se întâmplase în trecut de vreo 2-3 ori, nu vedeam de ce ar fi acum altfel. Patronul român n-avea, din start, nicio șansă. Mă întrebam doar când o să-și învețe lecția...
Oamenii s-au agitat, au vorbit apăsat și cu obidă, unul după altul sau unul peste altul, au amenințat, s-au răcorit și, brusc, au tăcut. Așteptau reacția patronului și, mai ales, declarația de capitulare. Părea o scenetă în care fiecare-și cunoaște deja rolul.
”Dom' Profesor” a tăcut puțin, privind în gresie. Apoi, a ridicat privirea încet, morometic, și a privit circular la măcelarii asudați. Cu fața marcată de suferință a declamat cu grijă, cu intonație și cu toată morga de care era capabil, în fața audienței formate din 52 ”studenți”: ”Oameni buni... Astăzi, 11 septembrie 2001, în Statele Unite ale Americii a avut loc cel mai mare și mai grav atac terorist din istoria omenirii! Mii de americani nevinovați și-au pierdut viața. Întreaga lume e în stare de șoc. Și într-o astfel de zi voi vă plângeți pentru o simplă penalizare la salariu?!”
Liniștea a mai continuat încă vreo 5-6 secunde, probabil din inerție. Victimele de peste ocean meritau măcar un minim de respect, câteva secunde de reculegere. Apoi au început hohotele de râs. Măcelarii nu sunt niște oameni chiar atât de simpli cum s-ar crede. Pricep mai multe decât munca, mâncatul, băutut și dormitul. Printre hohotele de râs, cineva a pus punct seratei de teatru: ”Dom'le, da' știu că ai tupeu! Ești absolut extraordinar! Da' acuma, fă bine și dă-ne banii! Toți!”. Și exact asta s-a întâmplat.
