3 mai 2013

Povești cu stories

Astăzi, prins cu treburi serioase, care nu suportau amânare, pe Facebook, eram gata-gata să ajung cu întârziere la grădiniță, să-mi ridic fructa (că e fetiță) bătrâneților mele care încep să se simtă în oase și s-o aduc acasă. Am grăbit pasul moale-bătrânesc, l-am transformat în pas sprinten-tineresc și am ajuns la timp + 4. Toți copiii stăteau cuminți pe scăunelele lor, la mesele lor și molfăiau papa bun din cutiile lor, aduse de la casele lor. Nu se auzeau decât musca fly și fiică-mea daughter, care urla prin toți pereții wallsDaddy!!! Daddy!!! Daddy!!!...”
Mi s-a tânguit - ca de obicei după se holbează la ce duc ceilalți spre gură - că e hungry de foame. I-am spus că dacă tace foarte shut up din gură am să-l rog în genunchi pe Father Moș Crăciun să-i aducă o jucăree toy de Paștele ortodoxe. Ne-am luat rămas bun și week-end fericit de la colectivul de educatoare plus copii mâncăi și am dat să ieșim pe ușa door, apăsând o singură dată clanța. În acel moment s-a produs neprevăzutul, la care sincer nu mă așteptam! O tanti educatoare (mai corect, de fapt, domnișoară, pentru că era atât de tânără încât ar fi putut să-mi fie fiică sau chiar amantă mistress, dacă ar fi fost mai frumoasă și eu un bărbat neserios naughty Daddy și putred de infidel) s-a apucat să strige după noi cu ambele mâini că să stăm pe loc don't go yet!
N-am mai schițat nici măcar un singur pas, ce să mai zic de podul bridge, cumpănă (english?) sau roata țiganului Gipsie's London Eye. Domnișoara se apropie, face un număr de prestidigitalidigitație (sau cum supărarea i se zice în lumea iluzionismului!?) și scoate dintr-un raft pentru documente o coală de hârtie necreponată. Pe hârtia tipărită panoramic landscape scria ceva - nu foarte mult - și erau și vreo 3-4 semnături. Deoarece nu aveam ochelarii de citit la mine și nici nu aveam de gând in my mind să merg acasă după ei, n-am reușit să-mi dau seama ce scrie pe foaie, așa că nici în ziua day de astăzi today nu pot să vă divulg secretul focului.
Domnișoara educatoare mă informează în trecere că bărbia copilei mele a căpătat una bucată de julitură de 1.2/1.1 cm 0.4724412/0.4330711 inches în confruntarea cu betonul de sub locul de joacă, dar că nu e ceva grav, betonul se va reface. Ridică bărbia copilei și-mi arată julitura, care arată corect și este acoperită deja de o crustă conformă cu standardele britanice, ce ajută la o vindecare sănătoasă. Apoi mă roagă cu please să semnez și eu de luare la cunoștință despre accidentul de joacă într-o căsuță de pe formularul în care puteam lejer să-mi dau acceptul pentru o vasectomie vasectomy. Semnez sârguincios, cu o semnătură scurtă short, precum primarul mayor. Observ că numai eu am semnat cu roșu, tresar și un mă sperii un pic în pantalonii pants/trousers. Automat, ca să dezamorsez atmosfera, care era awkward atmocub, încerc una dintre glumițele mele negricioase, nesărate without salt: „Ha, ha, ha! M-ați scutit s-o mai pocnesc eu acasă!” (traducere din limba engleză).
Fraților români from Romania dezbinați prin toate țările!... Vă garantez că nici englezu' și nici engleza nu prea știu de glumă de culoare neagră și seacă în țara asta, în ciuda reputației de a ști! Nu-i prima dată când la glumele mele minunate primesc drept răspuns priviri oblice, crucișe în cross, în locul unui zâmbet înțelegător sau al unei replici pe măsură. De data asta privirea domnișoarei era chiar ușor întunecată spre dark și nu anunța viitoruri prea bune in the future!
Noroc că am reușit să apăs cu succes pe clanță, ușa s-a deschis, am re-salutat în grabă, am tras de mâna fetei fără să i-o smulg din umăr și am părăsit incinta înainte ca omul muncii să apuce să cotrobăie după formularul de autodenunț against me, în care probabil trebuia să precizez (și apoi să semnez), dacă-mi bat regulat copilul și dacă da yes igen, cât de regulat pe zi, vai de day-urile mele!
Pe drumul de întoarcere acasă la at home, m-am tot uitat în urmă după girofaruri, dar acestea n-au mai venit...
***
Și am încălecat ușurat pe o șa și după ce v-am spus povestea story așa, mi-am adus aminte că demult doream să răspândesc alte două povești, dintr-o altă țară cu predare în limba engleză, dar americanizată, unde copilul e socotit un animal sfânt, cam așa cum e vaca în India. Poveștile mi-au fost povestite în urmă cu câțiva ani de Dodo, „americanul”, nu pasărea.
Povestea scurtă 1 (american short story number one)
Cică nu știu cu ce i-a greșit o biată mamă americancă propriului copil de vreo 8-9 ani (probabil n-a vrut să-i cumpere ciungă), astfel încât acesta a pus mâna pe telefon, a sunat la numărul de urgențe și și-a dat în gât producătoarea, spunând că aceasta l-a lăsat încuiat singur în casă cu un doberman agresiv (deci nu cumplit de singur). Bineînțeles că au venit de urgență care cu mașini, care cu helicoptere, care cu submarine sau cu biciclete cu 32 viteze. Nu mai știu dacă au spart ușa sau a deschis-o doamna mamă singură, dar în orice caz femeia era acasă, spăla vase și familia nu avusese neam de neamul ei câine, d-apoi doberman fioros...
Povestea scurtă 2 (american-romanian short story number two)
Cică într-un an de grație din cei puțini câți s-au derulat până acum, o familie de români stabilită în US of A aterizează cu avion cu tot pe primitoarea pistă de la Otopeni aterizare, pregătindu-se să-și înceapă concediul de neuitat în patria natală. Pasagerii încep să coboare scările și, la capătul scărilor, tălpile pantofilor de calitate ating betonul României. Aceeași cale este urmată și de familia în cauză. Tatăl și fiul coboară scările în tandem , iar mama e și ea pe undeva prin apropiere. Și în momentul când pășesc cu pași mici pentru omenire pe Otopeni România, tatăl începe să-i care milioane de palme peste ceafă copilului și înjurături grele în urechi: „Na! Bip bip! De când aștept clipa asta! Să văd unde, bip bip, mai mergi tu acum să mă reclami!”.
Mulțumesc, Dodo!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu