Rămăsesem fără lapte praf pentru copil, așa că ne-am decis să ne aruncăm până la cel mai apropiat supermarket, să cumpărăm niște bere și cidru. Vin aveam destul în casă, cadou din Franța. Era prima zi de ninsoare din iarna asta, era și destul de târziu, așa că parcarea magazinului nu era prea populată. În supermarketul atractiv iluminat și cu rafturi pline de mărfuri îmbietoare, parcă mai mulți angajați decât clienți. Curată risipă de prezentare și ofertă. Prima zăpadă cam alungă englezul de pe șosele, acesta preferând drumurilor inutile comoditatea și confortul cuprinse în expresia An Englishman's home is his castle.
E o atmosferă relaxată, plăcută și ultraliniștită în interior, unde frigul de afară nu răzbește, iar căldura te toropește. Puținii clienți se mișcă lejer și silențios printre rafturi, ca niște zombi împingând cărucioare, pe muzica romantică ce se revarsă din difuzoare. Intrăm și noi în ritmul imprimat de cântecul pe care nu-mi dau seama cine-l interpretează, o combinație de Julio Iglesias și Aurel Tămaș, cu foarte puțin Aurel Tămaș.
Găsim ușor raftul cu băuturi răcoritoare și nu ne ia mai mult de o jumătate de oră să alegem sortimentele de bere și cidru pentru seara aceasta. Pentru orice eventualitate, trântim cu dispreț în cărucior și un bax de Pepsi, că s-ar putea să nu mai avem prin casă. Nu suntem consumatori de Cola - băutură nocivă sănătății, huo! - dar trebuie să diluăm cu ceva Sailor Jerry (rom, pentru cei care nu se pricep)... Apoi, nevastă-mea se pierde din întâmplare prin raionul de „ruminiele” și-mi continui singur expediția.
În treacăt, observ că la raionul de pâine se mai găsesc franzeluțe franțuzești reduse de la 67p la 9p, așa că transform trecerea în staționare! Foarte bune preț/calitate pentru seara asta, numai mâine vor fi beton. Mă pregătesc să iau vreo 20-25 bucăți, ca românul... Lângă mine, pe vine (dar fără intenții ciudate), un tip se zgâiește indecis la alte sortimente de pâine, din raftul cel mai de jos. Scoate mobilul, butonează tastează un număr și spune scurt, în limba noastră-i o comoară:
- Cât îi azi?...
De la celălalt capăt al wirelessului probabil răspunde cineva buimac, pentru că românașul gugulicit repetă:
- Zi-mi numa' cât îi azi!...
Mă prind că vrea să cumpere pâinea cu cel mai lung termen de garanție, ca să se bucure papilar-gustativ cât mai mult timp de palatabilitatea acesteia.
- E 10, zic eu, campionul de când mă știu al amabilității. 10 ianuarie, precizez, să nu cumva să creadă că mă refer la oră.
Băiatul apucă pâinea, țâșnește surprins de pe vine, ia poziție bipodală (se pare că e corectă și formularea „bipedală”), se uită la mine cu o față radiind a bucurie conațională (sic!) și-mi mulțumește. Apoi se îndepărtează, explicându-i surescitat, în gura mare, celui/celei de la telefon că nu lui/ei i-a mulțumit. Glasul lui umple cu cuvinte românești liniștea de catedrală a magazinului:
- Lasă, nu mai trebe!... Nu! Mi-a zis un român ce dată-i azi!... Un român... în magazin... Mi-a zis cât îi azi!... Da!... De unde să știu?... Aici, în magazin...
S-a mai uitat de două ori în urmă, parcă dornic să se convingă că sunt real, palpabil cu ochii, apoi s-a pierdut printre rafturi, cu mobil, convorbire telefonică și pâine valabilă până-n 11 ianuarie cu tot. A fost pentru ultima oară când l-am văzut în această viață...
Se apropie nevastă-mea, din direcția în care dispăruse cumpărătorul de pâine, cu coșul mai plin decât când o pierdusem, râzând:
- Ce sărăcie i-ai mai putut spune și băiatului ăsta, de era așa de extaziat?
- Nimic deosebit, miere (honey în engleză). I-am spus doar ce dată e astăzi. Știi doar că nu mă rabdă inima să nu ajut români pe care-i văd atât de pierduți în spațiu prin străinătate...
În drumul spre casă m-am gândit cu obidă că vine 2014 și astfel de faze vor deveni din ce în ce mai rare. Românii nu vor mai tresări surprinși când vor auzi cuvinte din limba maternă rostite la un pas distanță. Vor învăța să se ignore, să se limiteze la cercul de prieteni și cunoștințe, și vor trece indiferenți unii pe lângă ceilalți, ca polonezii. Ba ăia mai ai dracului poate vor zice că azi e 9 ianuarie, numai ca să-i facă rău altui român!
De supărare egoistă că se va duce naibii și lumea asta, acasă am topit un Sailor Jerry cu Pepsi și am dat spre burtă bip beri. La final am tras - să fiu iertat - o înjurătură colorată colosală, care nu avea, însă, vreo legătură cu migrația popoarelor pe fundul Canalului Mânecii: uitaserăm să-i cumpărăm lapte copilului, iar unii dintre noi băuseră, nu mai puteau conduce mașina...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu