La Consulatul țării care ne-a născut, aflat la o distanță de exact 4 bilete de tren+metrou a câte 72 lire de domiciliu, una dintre principalele griji este reprezentarea exemplară a patriei peste hotare de către cetățenii români aflați peste ele. Un afiș în 3-4 copii atrage fără greș privirile: „Vă rugăm insistent să nu staționați pe gardurile vecinilor!”. Tot lecturând pereții, afli că instituția nu deține parcare pentru vizitatori și poți păți chestii nasoale dacă-ți lași mașina să te aștepte într-un mod neregulamentar pe străduțele din apropiere.
La ghișee (trei deschise! cool!) sunt fețe tinere, pline de energie și răbdare, o surpriză plăcută pentru clienții obișnuiți cu funcționarul de ghișeu clasic, tip „varză acră”. Românii cu programare au prioritate, dar nimeni nu se înfige în față. Cei proaspăt sosiți se așează liniștiți la locurile lor, la sfârșitul rândului. Cozile merg destul de repede, așa că atmosfera chiar este liniștită.
Suntem pretențioși, vrem de toate: un pașaport și două cărți de indentitate de reînnoit, un duplicat după un certificat de naștere rătăcit și alte mărunțișuri pentru obținerea pașapoartelor minorilor. De la triaj am ieșit nu foarte lămuriți. Nu e de mirare, când la întrebarea „Cum să procedăm să obținem documentul cutare?” ți se răspunde alambicat, ceva de genul „Poate e mai bine să mergeți să vă faceți documentul în țară... Cum doriți... Vă mai gândiți și-mi spuneți... Mai întrebați și la ghișeu...”
La ghișeu suntem primiți bine. Cu pașaportul e limpede, simplu. Se fac poze „după colț” și „se așteaptă pe coridor să vă preia cineva”. Cu cărțile de identitate e mai dificil. Și la acestea se fac poze „după colț”, dar pentru acestea trebuie făcute, în plus, împuterniciri rudelor din țară. Și nu doar pentru cărțile de identitate, ci și pentru noul model de certificat de naștere, emis de autoritățile române acum vreo 2 săptămâni. Cică în acest certificat de naștere - repet, de NAȘTERE! - se trec obligatoriu toate căsătoriile, divorțurile sau decesele soților!!! Ciudat, total ciudat!... Ne ușurăm de 4 x 51 lire pentru împuterniciri (cash, că n-au sculă de citit Mastercarduri - probabil n-au încredere în noi, că suntem neam de clonatori de carduri), moment în care mă gândesc că un zbor la Wizz e aproape gratis prin comparație și poate făceam mai bine dacă ne mai gândeam, așa cum am fost sfătuiți.
Gata. Nu ne mai rămâne decât să pierdem vreo 4 ore într-o Londră înghețată, prin care bântuie un alizeu rece care o face nevizitabilă, și să ne întoarcem la ghișeu, să ne ridicăm împuternicirile. Ca o familie de români care se respectă, am cotizat azi ceva peste 500 lire la bunul mers al planetei.
***
Funcționariada de ghișeu românească - faza municipală.
La Cluj și Napoca, amărăștenii așteaptă cam o oră pentru a achita o taxă de timbru de 2 lei. Eu, șmecherul chiabur din străinătate, sunt scutit de coada la salam cu soia: doar i-am făcut împuternicire lui frate-meu, să-l înfulece el pe tot, nu?
La duplicatul certificatul de naștere nu întâmpină rezistență din partea funcționarului, dar tot nu scapă fără un dialog stupid: „Unde a pierdut certificatul de naștere?” „Păi, dacă l-a pierdut, de unde să știe unde l-a pierdut?”... Numai că, surpriză! Nici vorbă de un tip de certificat de naștere nou, cu căsătorii, divorțuri, alea-alea trecute pe el, așa cum visase zâna de la consulat! Nuuu! Era vorba despre un Certificat de celibat (celibat, cuvânt probabil prea greu de tradus din română în engleză și înapoi în engleză la ghișeul consulatului din Londra), care nu se poate elibera decât cu o împuternicire în care denumirea sa este trecută mot-à-mot, nu cu o împuternicire generică, pentru „orice alte documente”. Juna de la consulat ne trimisese după potcoave de dead horses on walls...
Încercând să obțină indicații prețioase pentru obținerea cărții de identitate, frate-meu a intrat pe teren minat cu mine anticetățean. În primul rând, din ignoranță, bietul frate completase greșit cererea. I-a fost ruptă ostentativ în față, cu satisfacție de funcționar, în bucățele mici, dar complet reciclabile. Show must go on-ul a continuat când frate-meu a îndrăznit să prezinte împuternicirea din Anglia. Funcționarei i s-au strepezit ochii și s-a adresat, în gura mare, colegei din dreapta, iar apoi celei din stânga: „Eu n-am mai văzut așa ceva! Tu ai mai văzut așa ceva? Da' tu ai mai văzut așa ceva? Împuternicire din Anglia!? Da' oare o fi valabilă? O fi bună de ceva?”...
Trei ore a petrecut fratele meu, împuternicitul, la respectiva instituție din municipiul cultural, pentru dialoguri care au însumat cel mult 5 minute. Indicații prețioase nu s-a obosit nimeni să-i ofere. Va mai avea de mers pe acolo, că mai are împuternicire și multe chestii de rezolvat. Cunoscându-l ca pe un om blând, care-și iese greu din sărite, recunosc că am o ușoară teamă să nu bată pe careva cap în cap și să ajungă prestator de muncă în folosul comunității doar pentru că mi-a trebuit mie o carte de identitate pe care tot n-o voi folosi la votare. La altceva mă gândesc mai pasional acum: oare cum procedează consulii și primarii când le expiră o carte de identitate, un pașaport? Ei la ce cozi stau sau cui dau împuterniciri, că nu-mi imaginez să dea șpagă, mai ales acolo unde pe ușă nu se primește? A văzut cineva vreun primar care să stea la coadă o oră pentru un timbru de 2 lei sau doar l-a votat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu